gânduri

Sfântul Anatol al II-lea (Alexander Alexeievici Potapov) (1855- 1922) este un Nou Martir, aşa cum sunt numiţi cei care au murit pentru ortodoxie în secolul XX în Rusia. S-a născut într-o familie moscovită de negustori şi şi-a dorit să se călugărească încă de tânăr, însă nu a avut acordul mamei sale. Ajunge la Optina în 1885 şi îi este ucenic marelui  cuvios Ambrozie (1812-1891), care era stareţ din 1860. După moartea stareţilor Iosif şi Varsanufie de la Optina (1913) a continuat conducerea duhovnicească a mânăstirii împreună cu stareţul Nectarie. Anatol cel Tânăr a  mai fost numit “Mângâietorul”; I.M. Kontzevitch, discipol al stareţului Nectarie, povesteşte scenele impresionante în care toţi călugării de la sihăstria Optina care se spovedeau părintelui Anatol se apropiau de el cuviincios şi interiorizaţi, unul după altul, îngenuncheau, îi primeau binecuvântarea, schimbau două-trei cuvinte cu dânsul şi apoi plecau îmbărbătaţi şi calmi ; aceasta se întâmpla în fiecare zi, şi dimineaţa, şi seara. De aceea se spune că viaţa la Optina era într-adevăr fără necazuri şi supărări şi toţi călugării  erau buni, binevoitori, veseli, adânciţi fiecare în sine ( părintele Arsenie Papacioc are un cuvânt memorabil pe care îl redau aici: “Smerenia este arta care te trimite la tine, să stai cu tine, smerit în tine.”) .  Părintele Anatol a avut darul profeţiei, a intuit greutăţile cu care se vor confrunta creştinii zilelor noastre, mulţimea ereziilor şi a schismelor din Biserică, însă a dat încurajări pentru statornicia în credinţă, care nu va rămâne neîncununată de Dumnezeu, chiar şi în lipsa altor virtuţi. De la el a rămas, printre altele,  o rugăciune pentru creştinii ortodocşi ai vremurilor din urmă.