Scurte note de călătorie-Arnota şi Bistriţa

Aerul este puţin înviorat şi curăţit după o furtună ce s-a dovedit mai puţin ameninţătoare decât prevestea. Mă străduiesc de câteva ore să încep acest articol, încă de când norii se scuturau nervos şi găseam că e un moment prielnic să aştern ceva pe ecranul calculatorului. Desigur, nu am nici pe departe pretenţii de creaţie literară. E o străduinţă personală şi un dor de a povesti (care nu există întotdeauna) . Ce facem dacă doar înmagazinăm? Povestea trebuie să meargă mai departe. Mă îndeamnă să scriu şi ce văd pe alte bloguri, bun sau rău. Iar în ceea ce priveşte amânarea, ce mai contează o oră-două în plus când eu amân alte lucruri de luni şi chiar ani?! Nu e o stare prea confortabilă pentru conştiinţă. Eu mă străduiesc să evit scandalosul şi sordidul (dar a considera scandalos un lucru este o chestiune relativă). Sau neesenţialul (în opinia mea). Evit de multe ori şi subiectele controversate. Ştiu că risc să devin monotonă, dar nu aş scrie dacă nu aş avea nădejdi. 

Aşadar, deşi născută pe plaiuri vâlcene, nu am vizitat niciodată mânăstirea Arnota până de curând. La Bistriţa am mai fost.  Însă nu am reuşit încă să o cunosc în plinătatea ei. Nu am ajuns la peştera sfântului Grigore Decapolitul (mereu în grabă, trebuie să aştepţi să se formeze grupuri mai mari), la schitul Păpuşa (inaccesibil acum), nu am văzut biserica bolniţei. Cred că de cele mai multe ori este bine să te duci cât mai informat şi să ai un ghid. Dar, sigur, te poţi îmbogăţi şi pe parcurs, la faţa locului şi “călătorind cu întrebarea”. Şi cercetând apoi internetul…Nu am avut cu mine aparatul de fotografiat. Impresiile rămân în suflet, pentru mai mult sau mai puţin timp.

Trecem cu maşina pe lângă mânăstirea Bistriţa şi ne avântăm spre culmile unde sălăşluieşte mânăstirea Arnota. Drumul este uşor anevoios, dar ajungem la poarta Arnotei. Nu suntem singuri. Deşi retrasă, mânăstirea are mai mulţi vizitatori. Curioşi, oameni care probabil au auzit de frumuseţea locului. Şi locul nu dezamăgeşte.

Nu sunt prima care scrie pe net impresiile despre Arnota. Laura are un articol cu poze, poveşti şi linkuri. Este scris anul trecut.

Bisericuţa este încântătoare. În anii din urmă i s-au adăugat clădiri împrejmuitoare. Mânăstirea are acum şi spaţii de cazare şi va avea un paraclis, unde deja s-a început pictura cu Deisis. Am văzut pe perete cum pictorul îşi încearcă tuşele. Sigur e nevoie de mari calităţi pentru a desăvârşi o astfel de lucrare, pictarea unei biserici. Este curăţenie şi curtea este plină de flori. La intrarea în biserică, la pangar, e o fetiţă de 10 ani din Vâlcea , care mă uimeşte căci la vârsta ei se descurcă foarte bine acolo. Iau şi eu pliantul şi nişte cărţi poştale foarte frumoase, cu fresce din biserică şi miniaturi. Lăsăm un acatist ( mi-a prins bine că am citit articolul la care am dat link) şi intrăm în biserică. Ctitoria este a lui Matei Basarab, din primii ani ai domniei sale ( prima atestare documentară : 11 iulie 1636). Hramul mânăstirii este de atunci “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”. În pronaos: mormântul ctitorului şi al tatălui său. Pe mormântul lui Matei Basarab-o frumoasă inscripţie:

“Aici zace Matei Basarab, cu mila lui Dumnezeu odinioară Stăpân şi Domn al Ţării Româneşti, bărbat înţelept, îndurător şi milostiv, întemeietor, înnoitor a multe Biserici şi Mânăstiri; niciodată biruit, ci biruitor; şi a multor învingeri învingător prea sfânt , duşmanilor înfricoşat, prietenilor de folos, îmbogăţitor al ţării sale, cel ce, cu multă bogăţie şi întru toate îndestulat, în plină pace, a domnit 23 de ani, a adormit întru Domnul la cinstite bătrâneţe, în anul Domnului 1654.”

Biserica este mică. Fresca originală, deosebit de frumoasă, este atribuită zugravului Stroe din Târgovişte. În cadrul restaurării din vremea lui Constantin Brâncoveanu şi-au adus aportul şi zugravii Preda şi Ianache. Aşezământul a mai cunoscut o restaurare în vremea domnitorului Barbu Ştirbei, în anii 1935-1937, 1954-1958 şi după 2003.

Ne închinăm la racla cu sfinte moaşte, unele din vremea lui Matei Basarab: Cuv. părinţi ucişi în pustia Hozevei, Sf.Mc.Paraschevi ( 26 iulie), Sf.Apostol Filip ( 14 noiembrie), cei 14000 prunci ucişi de Irod (29 decembrie), Sf.Mare Mc.Marina ( 17 iulie), Mihail al Sinadei (23 mai), Sf.Maxim Mărturisitorul (21 ianuarie), Sf.Grigorie Decapolitul.

Mai zăbovim un pic în curtea aşezământului şi apoi pe o colină din apropiere, unde poţi avea puţin rău de înălţime, dar priveliştea este minunată. Biserica este situată la 840 de m, iar Munţii sunt cei ai Căpăţânii.

Obştea mânăstirii numără acum 17 măicuţe.

Adresa: com Costeşti, sat Bistriţa, jud.Vâlcea, cod 247115

Telefon: maica stareţă Ambrozia Rucăreanu 0745/075 255

E-mail: mon_arnota@yahoo.com

Coborâm apoi la mânăstirea Bistriţa. Şi aici sunt mai mulţi vizitatori, dar pare-se nu suficienţi doritori să formeze un grup pentru a merge până la peştera sf.Grigorie Decapolitul şi şi noi suntem nehotărâţi. Mă mulţumesc cu informaţiile afişate în incinta mânăstirii şi în pliant. Acolo, în peşteră, se află două biserici: Ovidenia (Intrarea în biserică a Maicii Domnului, 21 noiembrie) şi Schitul Sfinţilor Arhangheli. Acolo se retrăgeau pustnicii de pe valea Bistriţei şi acolo a fost ascuns tezaurul Mânăstirii Bistriţa în vremuri de primejdie. Peştera este atestată documentar în 1609.

Mânăstirea Bistriţa este ctitorie a boierilor Craioveşti (1490), dar de atunci se mai păstrează doar biserica bolniţei (“Schimbarea la faţă”). Cam de pe atunci sunt aduse de la Constantinopol  moaştele sfântului Grigorie Decapolitul (780-842), luptător împotriva ereziei iconoclaste şi mare făcător de minuni. Ne închinăm la sfintele sale moaşte şi lăsăm un acatist. Slujeşte smerit călugărul-cărturar, părintele arhimandrit Veniamin Micle.

Este posibil ca aici să se fi tipărit prima carte românească, Liturghierul lui Macarie. Hramul bisericii mari este “Adormirea Maicii Domnului” ( 15 august).  Biserica a fost pictată de Gheorghe Tăttărescu, în 1850. Catapeteasma a fost realizată la Viena, din lemn de tei, aurită.

Ne îndreptăm spre foişor şi ne odihnim ochii privind la apele Bistriţei şi la copiii care au grijă de căpriţe şi ne indreptăm spre casă după o ieşire binevenită, binemeritată şi binefăcătoare…

 

• pagina Mânăstirii Bistriţa de pe site-ul Episcopiei Râmnicului

La mânăstirea Brâncoveni

26 martie 2009

25 de kilometri de Caracal, pe drumul care duce către Drăgăşani, un indicator ne ghidează în dreapta, către mânăstirea Brâncoveni, aflată în apropiere, la numai 1 km de şosea. Mânăstirea nu este însă vizibilă de la şosea decât cu greu, este ascunsă după coline. Drumul trece printr-o livadă de pruni ce trebuie să fie tare frumoasă când sunt înfloriţi pomii. Noi avem însă surpriza să vedem în livadă un fazan frumos colorat, pe care reuşesc să îl surprind cu aparatul de fotografiat. Drumul şerpuit coboară puţin şi zărim mânăstirea cu paraclisul şi lacurile ei. Ajungem acolo în faptul serii. E prima dată când îi calc pragul. Maica Domnului Orantă străjuieşte mânăstirea reprezentată pe fronton. Intrarea este boltită şi conturată de o iederă căţărătoare. Deasupra uşii de la intrare din poarta de lemn ne întâmpină o altă icoană cinstită a Maicii Domnului cu Pruncul. Deîndată ce păşim înăuntru vedem mulţime de măicuţe îngrijindu-se să planteze flori în curtea mânăstirii. Mai pretutindeni sunt afişate diverse cuvinte duhovniceşti. Pangarul ne aşteaptă cu uşa deschisă. Mie îmi place să zăbovesc mai mult. Luăm pliantul, vederi şi câteva cărţi. Maica ce avea ascultare acolo ne întreabă dacă suntem aici pentru prima dată şi după ce îi confirmăm ne îndeamnă binevoitoare să ne închinăm la icoana făcătoare de minuni din biserica mare şi să luăm apă tămăduitoare de la izvorul din curte. Se spune că însuşi domnitorul Matei Basarab, născut în Brâncoveni,  s-a vindecat cu apa lui. Am găsit un scurt articol ce relatează această legendă: Legenda Izvorului Tămăduirii de la Mănăstirea Brâncoveni . Am luat şi noi apă pentru cei ai casei şi am aruncat o privire în grădina care adăposteşte paraclisul -din păcate închis- , o troiţă şi mormintele unor monahii. Era destul de târziu pentru noi şi nu m-am mai aventurat să văd şi lacurile. Aşa că ne întoarcem în curtea principală. În coridorul dintre cele două curţi ne atrag atenţia câteva cuvinte din testamentul unui domnitor creştin: “Doamne, numai Tu singur ştii ce a fost în inima mea. Nici eresurile cele înşelătoare, nici focul vârstei tinereşti n-au putut-o sminti, ci am întărit-o pe piatra care este Însuşi Hristos, pe a Căruia Cruce de-a pururi îmbrăţişată la piept ţinând, viaţa mea am închinat-o, având nădejde nesmintită printr-însa la Părintele veacurilor, prin care pe toţi vrăjmaşii am gonit şi am înfrânt.” Sfântul Ştefan cel Mare. În fine, intrăm şi ne închinăm în biserica cea mare, văruită în alb. Ne rugăm la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Se cheamă Povăţuitoarea şi este copiată după icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Dălhăuţi-Vrancea, “Anufiana”. I se spune aşa de la numele monahului ce a adus-o de la Constantinopol sau Ierusalim, Anufie. Se întâmpla în secolul XV, când monahul Anufie o aducea spre ţară. Originile icoanei nu sunt cunoscute. Se presupune că ar data din perioada iconoclasmului sau că ar fi fost zugrăvită de însuşi Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, ori că a avut ca model una din icoanele pictate de acesta. În drum spre ţară, Anufie cade în mâinile turcilor, ce taie cu iataganele sfânta icoană şi o aruncă într-un grajd. Ca şi cum ar fi vie, din icoană ţâşneşte sânge. Mai mult, caii din grajd se muşcă, se lovesc şi nu lasă niciun îngrijitor să se apropie de ei. Mor, oameni şi animale. Anufie încearcă să recupereze icoana, dar nu îi convinge pe turci, care îl dau pe mâna unui călău. Acesta este însă un român robit şi îi salvează viaţa. Anufie merge către ţară, fără icoană. Se spune însă că a văzut-o ieşind dintre valurile Mării Negre, miraculos, şi o duce la mânăstirea Dălhăuţi, unde săvârşeşte şi astăzi nenumărate minuni. În 1952, când mânăstirea Brâncoveni se redeschide ca mânăstire de maici (viaţa monahală fusese întreruptă la sfârşitul secolului al XIX-lea, urmare a secularizării averilor mânăstireşti din 1864), vine ca preot slujitor un părinte de la mânăstirea Dălhăuţi, ce aduce şi copia icoanei sale dragi. “Ea aduce tămăduire, uşurare şi ajutor tuturor celor care se roagă cu credinţă şi cu inimă curată Maicii Domnului, căutând cele de folos mântuirii sufletelor lor” , citim în istoricul icoanei. Ne închinăm şi la icoana Brâncovenilor martirizaţi şi ieşim în pridvor, unde sunt înmormântaţi preotul Radu Şapcă din Celei, stareţ al mânăstirii, participant la revoluţia de la 1848, preotul Gheorghe, stareţul Teodosie de Trapezunt şi jupâniţa Calea, străbunica lui Matei Basarab.

Mă folosesc de istoric ca să aflu mai multe. Astfel găsim începuturile vieţii monahale aici cu mult înainte de 1494, când mânăstirea a fost refăcută de boierii Craioveşti. Jupâniţa Calea a fost cea care a construit în 1570 o bisericuţă de lemn, pe locul actualului paraclis. Între 1634 şi 1640, Matei Basarab împreună cu nepotul său Preda Brâncoveanu, bunicul Sf.Constantin Brâncoveanu, refac mânăstirea. De atunci se păstrează turnul-clopotniţă, pivniţele boltite şi zidul de apărare. Preda Brâncoveanu îşi va găsi şi locul etern de odihnă aici, împreună cu alţi membri ai familiei Brâncoveanu: Barbu, fratele domnitorului, doamna Stanca şi Papa Brâncoveanu, părinţii săi.

Piatra de temelie a actualei biserici mari a fost pusă de fiii mai mari ai Sf.Constantin Brâncoveanu, Constantin şi Ştefan, în 1699, pe locul celei vechi, pe care o dărâmă din temelii. Biserica a fost ridicată foarte repede, în două luni. Are formă de cruce. Uşa de stejar şi ancadramentul din marmură al ei au fost sculptate remarcabil în stil brâncovenesc de artistul italian Giorgio Levino Pessena, care este înmormântat în localitatea Brâncoveni. În 1700 este ridicat şi paraclisul, ce va fi pictat în stil bizantin de meşteri din Şcoala de la Hurezi, sub îndrumarea artistului grec Constantinos. Pictura este valoroasă şi se păstrează şi astăzi. Destinaţia iniţială a paraclisului va fi de bolniţă (infirmerie).

În perioada brâncovenească sfântul lăcaş cunoaşte maxima  lui înflorire, ridicându-se la statutul de lavră cu schiturile Robăneşti (Vlaşca), Slătioara – Hurezi (Ocnele Mari) , Mamu şi Târnăviţa.

Suferă stricăciuni în timpul războaielor ruso-turce şi austro-turce, iar între 1721 şi 1727 ajunge chiar să fie transformată în cazarmă austriacă. Este avariată şi în urma cutremurului din 1837, după care biserica mare va fi repictată (1842)  în stil neobizantin de către Nicolae Polcovnicul, Matei Cătulescu şi Vasile Mateescu.

Treptat, după secularizarea averilor mânăstireşti, viaţa de obşte încetează, mânăstirea este transformată în ospiciu. Se redeschide ca mânăstire de maici în 1952, cum am amintit mai sus, dar în 1960 maicile sunt evacuate forţat, în urma decretului 410 din 1959, dat de Gheorghiu-Dej, decret prin care călugării şi maicile sub o anumită vârstă erau obligaţi să părăsească mânăstirile. Devine azil de bătrâni apoi rămâne pustie. În 1975 Direcţia Monumentelor Istorice începe lucrările de refacere a caselor domneşti. Apoi, din 1980, vin aici câteva maici de la mânăstirea Clocociov, iar de reînfiinţarea şi restaurarea mânăstirii ( chilii, trapeza, turn-clopotniţă, case domneşti, drumul de la şoseaua principală la mânăstire, cele două biserici, teren agricol, lacuri) se ocupă P.S. Gherasim Cristea, Episcop al Râmnicului, P.S.Calinic Argatu, astăzi Episcop al Argeşului, şi Elena Bărbulescu, o soră a lui Nicolae Ceauşescu.

În fostele case domneşti se organizează un muzeu cu icoane, cărţi bisericeşti, orfevrărie şi veşminte preoţeşti, iar în 1990 se organizează un lapidarium (loc unde se păstrează pietre mari, sculptate sau gravate- basoreliefuri, statui, pietre de mormânt etc.) cu piese – coloane, pietre de mormânt, pisanii- de la lăcaşurile de cult demolate în anii 1986-1987 în Bucureşti: Mân.Văcăreşti, Mân.Sf.Pantelimon şi biserica Sf.Spiridon vechi.

În sala de consiliu a Sfântului Constantin Brâncoveanu este înfăţişat în frescă martiriul Brâncovenilor, de către Vasile Pop-Negreşteanu (1989). În biserica mare se reface pictura între 1993 şi 1998.

Mânăstirea are un atelier de pictură de icoane şi un atelier de croitorie, iar maicile reuşesc să se autogospodărească. Se ocupă şi de apicultură. Mai găsim aici şi o bogată bibliotecă de carte teologică.

Altarul adăposteşte şi alte preţioase odoare: sfinte moaşte şi o bucăţică din lemnul Sfintei Cruci pe care a fost răstignit Mântuitorul. Astfel, sunt păstrate cu cinste sfinte moaşte ale Sf. Apostol Andrei, Sf. Ierarh Nicolae, Sf. Serafim de Sarov, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Dimitrie Izvorâtorul de mir, Sf. Iona de la Kiev, Sf. Sfinţit Mucenic Harambie, Sf. Ierarh Spiridon, Sf. Ierarh Nectarie din Egina, Sf. Mucenic Pantelimon, Sf. Cuvios Andronic de la Kiev, Sfinţilor Mucenici de la Mănăstirea Sf. Sava, Sf. Mare Mucenic Mina, Sf. Paisie Velicikovski, Sf. Muceniţă Chiriachi, Sf. Teofil cel Nebun pentru Hristos, Sf. Cuvios Ioan Iacob Hozevitul, Sf. Cuvios Antonie de la Iezeru, Sfântului cuvios necunoscut, Sfântului Mucenic necunoscut, Sfinţii Mucenici de la Mănăstirea Sf. Teodosie, Sf. 14.000 de prunci ucişi de Irod.

Biserica mare îşi sărbătoreşte hramul de Adormirea Maicii Domnului, iar bolniţa- de Izvorul Tămăduirii şi Sf.Arhangheli Mihail şi Gavriil.

Ar fi frumos să revenim în acest loc binecuvântat şi să ne luăm răgaz pentru a petrece mai mult timp.

*

Pentru această descriere m-am inspirat din:

- pliantul mânăstirii

- articolul Mănăstirea Brâncoveni – Învierea Domnului 19 aprilie 2009 de pe blogul “Doar ortodox” ; aici găsiţi şi mai multe poze, unele de arhivă

- prezentarea mânăstirii de pe site-ul Episcopiei Râmnicului

- articolul Mănăstirea Brâncoveni – o bijuterie oltenească - de pe blogul lui Cristi Şerban

*

• Biserica bolniţei mănăstirii Brâncoveni în Luiza Zamora, Biserici bolniţă din Ţara Românească în secolele XVI-XVIII, Grupul Român pentru o Istorie Alternativă (www.patzinakia.ro), Bucureşti – Cluj-Napoca, 2007

• Mânăstirea Brâncoveni la “Paşii Pelerinului” de la Trinitas TV, semnalată de Ortodox video:

Linişte în suflet, aplecare spre credinţă şi bucurie!

Mânăstirea Turnu(2)

· Imaginile la flickr

 

· Mânăstirea Turnu (1)

La Moldavie, un pays accroché au ciel

 

„«Dans aucun autre pays on ne peut voir chose pareille» , écrivait un expert an art sacré[1]. «Vu de l’extérieur, chaque église est un pièce de décor charmante, qu’il faut admirer dans son cadre vert et blanc – vert de la pelouse sur laquelle s’élève l’église, blans de l’enceinte et des constructions monastiques qui forment une cadre rectangulaire autour de l’église[2].»

«La peinture extérieure constitue ce que la Moldavie a produit de plus personnel et de plus original[3].»

[...]Les murs extérieures de ces églises[4] sont peints depuis la corniche jusqu’aux fondements de fresques aux couleurs vives. Les intempéries et le climat extrêmement dur de la Haute-Moldavie n’ont pas réussi à détruire ces fresques. Les couleurs y sont aussi vives qu’au moment de leur création , il y a quelques siècles. Ces cinq églises célèbres ne sont pas les seules. Tout les deux ou trois kilomètres, on trouve un monastère, un oratoire, un skite, une grotte d’ermite. Sur un rayon d’environ cent kilomètres, il y a des trésors d’art religieux comme dans un musée. Vers l’ouest, s’élève la chaîne bleue des Carpates. Elle est comme une iconostase. Sur le versant oriental de cette montagne, s’élèvent, dans les forêts de sapins, les monastères placés  presque les uns à côté des autres, commes les icônes dans une église byzantine. Ce sont de monastères de Neamt, Agapia, Varatec, Secu, Putna, Harlau, Baia, Probota, Suceava, Patrauti, Radauti, Rasca, Dolhesti, Bistrita, Slatina, Mislauti, Horaita, Valeni, Pangarati, Dragomirna, Dobrovat, Balinesti et Parhauti.

Virgil Gheorghiu: Dieu à Paris, roman, Librairie Plon, 1980

---

[1] Joseph Strzygowski: Kunstschaetze in der Bukovina, Die Zeit, august 1913 şi Comori de artă în Bucovina, Buletinul  Monumentelor Istorice, Bucureşti, 1913, pp.128-131

[2] A.Grabar: Eglises peintes de Moldavie, Paris, 1962

[3] Paul Henry: Les Eglises de la Moldavie du Nord, Paris, 1930

[4] Voroneţ, Moldoviţa, Arbore, Humor şi Suceviţa

Mânăstirea Turnu(1)

 Mânăstirea Turnu este situată pe malul stâng al Oltului, lângă Călimăneşti, într-un loc retras, sub muntele Cozia. Din pliantul mânăstirii am aflat un amănunt interesant: «Denumirea Mânăstirii vine de la un turn masiv, de pe stânca numită “Piscul lui Teofil”, construit în secolul al II-lea de legiunile romane din Castrul Arutela ale cărui ruine se mai văd în Poiana Bivolari, mai jos de actuala hidrocentrală. La început i s-a zis “Schitul de după turn”, apoi “Schitul Turnu”, iar în cele din urmă, “Mânăstirea Turnu”. »

Obştea numără peste 25 de monahi şi fraţi care muncesc, se roagă şi săvârşesc slujbe de o frumuseţe deosebită. Aşezământul vechi imită mânăstirea Cozia veche din apropiere. Slujbele se ţin în lăcaşul cel nou, ridicat între 1893 şi 1901 de episcopul Gherasim Timuş, lăcaş ce poartă hramul “Schimbării la faţă”.

Schitul Turnu a fost întemeiat de cuvioşii sihaştri Daniil duhovnicul şi Misail naccalnicul ( egumen), ale căror chilii săpate în stâncă se văd în curtea mânăstirii.

 

 • vezi imaginile mărite la flickr