Crucea lui Hristos-maica Maria Skobţova

Între Dumnezeu şi sufletul meu există crucea pe care a luat-o Acesta. Ca să existe plinătate e nevoie de cruce. Şi Sensul crucii e nemărginit. Crucea lui Hristos e veşnicul pom al vieţii, puterea nebiruită, unirea cerului şi a pământului, unealta unei pedepse ruşinoase.

Am vizitat recent un cimitir militar: sute şi mii de cruci identice, dispuse în şiruri strânse ocupau tot spaţiul. Pe fiecare mormânt o cruce , sau mai degrabă o spadă , o sabie în formă de cruce, cu lama împlântată în pământ şi mânerul constituind partea superioară a ei. Crucea devenise sabie, sabia o cruce. Această asociere cruce-sabie e bine cunoscută din Evul Mediu. Mânerul era făcut mare pentru a aminti crucea, şi în el se puneau moaşte. Scrieri speciale imortalizează asocierea dintre aceste două cuvinte, atât de scurte, dar atât de enorme; mulţi s-au jucat cu ele pentru a justifica războaiele şi violenţa.
Adeseori însă, apropierea între spadă şi cruce ia în Evanghelie un înţeles cu totul diferit de cel obişnuit: „Sabie va trece prin inima ta”, spune dreptul Simeon vorbind despre sabia cu două tăişuri ce o va străpunge pe Maica Domnului ( cf. Lc 2,35). Vedem bine aici în ce anume constă diferenţa. Când oamenii noştri de condei scriu „cruce şi spadă”, crucea simbolizează un mod pasiv de a îndura suferinţele în timp ce spada trimite la acţiune. Or în Evanghelie e invers. Pe de-o parte, crucea e luată în mod liber, adică activ, de Fiul Omului. Pe de altă parte, sabia, care străbate inima şi trece inevitabil prin sufletul nostru , simbolizează suferinţa aleasă nu liber, ci îndurată pasiv. Dacă crucea lui Hristos, liber acceptată, devine pentru Maica Domnului o sabie cu două tăişuri care-i străbate inima, aceasta nu este pentru că ea a ales-o liber , ci pentru că nu poate să nu sufere la suferinţele Fiului ei.
Această sabie cu două tăişuri nu e legată doar de destinul Maicii Domnului; ea ne învaţă ceva pe toţi şi ne angajează pe toţi . Pentru a sesiza acest lucru , trebuie să înţelegem calea pământească a Mariei , trebuie să vedem ce lucru în acelaşi timp excepţional şi comun are aceasta.
Biserica ortodoxă poartă în adâncul conştiinţei sale taina Maicii Domnului. Vede în ea nu numai Maica îndurerată de la picioarele crucii Fiului său, dar şi Împărăteasa cerului, „ cea mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii”. Vede în Fecioara coborâtoare din seminţia lui Iuda şi în fiica lui David , maica oricărei făpturi vii, întruparea personală a Bisericii, trupul uman al lui Hristos. Cu acoperământul vălului ei , Maica Domnului acoperă tot pământul devenind ea însăşi „pământul, maică jilavă” * . O imagine care, legată de meditaţia asupra crucii , dobândeşte un sens nou. Pământul Golgotei străpuns de cruce, inundat de sânge, nu este oare inima mamei străpunse de sabie? Da, crucea Golgotei străpunge inima pământului-mamă.

Maica Domnului va fi pururea cu noi pe drumul nostru către cruce. Ea stă aproape de noi, şi fiecare din crucile noastre e sabia ei.

În viaţa creştină trebuie să existe nu numai nebunia crucii, dar şi nebunia sabiei. Nu numai răstignirea, dar şi participarea la răstignirea celuilalt, starea pe Golgota la picioarele fiecărei cruci omeneşti. Sufletul creştin trebuie să fie filial şi purtător de cruce , dar şi matern şi primitor de sabie.

[*] Mat-sira-zemlia, literal „maică-jilavă-pământul”, expresie aplicată misterului pământului roditor , frecventă în basmele populare ruse , unită ulterior în imaginaţia poporului rus cu taina Maicii Domnului (cf.Dostoievski, Demonii, 1876)[n.ed.fr.]

monahia MARIA SKOBŢOVA,Iubirea nebună pentru aproapele: Viaţa şi învăţăturile Maicii Maria Skobţova: ( 1891-1945), Editura Deisis, Sibiu, 2008

 

Fiică spirituală a părintelui Serghei Bulgakov, sfânta Maria din Paris sau Maica Maria, s-a născut în Letonia în 1891. Purta numele de Elizaveta Pilenko. A fost primar al oraşului Anapa din Rusia de sud. S-a mutat la Paris în 1923, unde s-a dedicat studiilor teologice şi muncii de asistenţă socială. A avut două căsnicii, iar în 1932 a depus voturile monahale, fără să trăiască într-o mânăstire, luând numele de Maria. A înfiinţat un aşezământ social, ce a devenit curând şi un centru pentru discuţii intelectuale şi teologice. În timpul celui de-al doilea război mondial a adăpostit acolo mulţi evrei; parte din ei se converteau la creştinism. După cucerirea Parisului de către nazişti, casa a fost închisă, iar maica Maria, părintele Dimitri Klepinin ce slujea acolo, Yuri, fiul Mariei şi Sofia, mama Mariei au fost ridicaţi de Gestapo şi trimişi în lagăre. Părintele Dimitri şi Yuri au murit în lagărul din Dora, iar maica Maria a murit gazată în lagărul de la Ravensbrück, Germania. Se întâmpla în Sâmbăta Mare a anului 1945. Se presupune că a înlocuit o altă persoană ce urma să fie gazată în acea zi.

Mitropolitul Antonie de Suroj a numit-o “sfântă a vremurilor noastre” înainte ca ea să fie canonizată, în 16 ianuarie 2004, împreună cu părintele Dimitri, Yuri şi Elie (Ilya) Fondaminsky, un convertit de la iudaism, de către Patriarhia Ecumenică. Pomenirea lor se săvârşeşte la 20 iulie. La Moscova, Paris şi Londra era considerată sfântă înaintea canonizării.

Din lucrările maicii Maria Skobţova mi-a atras atenţia ultima sa broderie, lucrată în lagărul de la Ravensbrück. De fapt, broderia nu s-a păstrat, dar din descrierile apropiaţilor s-a conceput o icoană, ce a luat numele lagărului: Ravensbrückskaia. Se spune că este inspirată de fresca Institutului catolic din Toulouse, efectuată de Marcel Lenoir. Zilele acestea am realizat cât este de asemănătoare totuşi cu icoana noastră pe sticlă “Maica îndurerată”.

                                       

Ravensbrückskaia             

                                                                      

Maica îndurerată

Icoana “Maica îndurerată” am fotografiat-o la “Săptămâna iconarilor” de la Episcopia Râmnicului.

*  *   *

Pentru că în câteva ore de când postez acest articol vom sărbători Învierea Domnului adaug urarea mea să aveţi o sărbătoare luminată cu multă bucurie.

Mă rog ca Praznicul Învierii Domnului nostru Iisus Hristos să învieze în sufletele noastre orice simţământ nobil şi frumos. Să ne călăuzească pe toţi spre sfinţenie.                                                                                                

Părintele Porfirie Kavsokalivitul

Cu mulţumiri lui Robert, care mi-a trimis cuvintele părintelui Porfirie

 

Paşti fericite!

 

 

Stare de fapt-fragment de jurnal

Un aprilie tot mai agitat, proteste, glasuri care încep să se susţină, să se facă auzite. Puţin, dar mult mai mult decât anii trecuţi. Ecoul din afară şi dinăuntru amplifică multul, puţinul. Nu sunt un erou al zilei – mărturia scrisului, existenţei, refuzului, neaderării, disperării mele nici nu se aude. Mi-ar trebui credinţa în viitorul unor generaţii alese să regenereze totul. Nu mai cred în aceste generaţii puternice, sfinţite de un ideal, nu mai cred în voinţa sacrificiului lor; mi se pare că şi generaţia nou-născuţilor a fost contaminată de frica, inerţia, nepăsarea generaţiilor celorlalte, dresate de-acum. Astfel ne ascundem unii în găoace, aşteptând să fie alţii eroi.

13 aprilie 1989

Florenţa Albu, Zidul martor (Pagini de jurnal) 1970-1990, f-l., Cartea Românească, 1994, p.408

citat din suplimentul Scînteia al Jurnalului Naţional, 13 aprilie 2009

 

“Curăţia inimii-calea spre desăvârşire”-conferinţă ASCOR Iaşi, 19.03.2009

Părintele ierodiacon Paraschiv Cleopa de la mânăstirea Rarău şi părintele arhimandrit Ioan Neagoe Larion, stareţul mânăstirii Sihăstria Rarăului

• Avva Ioan de la Rarău- stareţul rugăciunii neîncetate – interviu din “Lumea monahilor”

 «Doamne, Ţie Îţi predau viaţa mea. Ţie mă încredinţez cu sufletul şi trupul meu, ai grijă de mine, de viaţa mea şi de mântuirea mea»

părintele Ioan Neagoe Larion

din Despre vrăji-scrisoare deschisă către Alina

Predică la Duminica Sfântului Ioan Scărarul-mitrop.Filaret de New York

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Fraţi creştini, de nenumărate ori s-a spus că în fiecare Duminică a Marelui Post sunt şi alte prăznuiri pe lângă aceea a Învierii. Astfel, în această zi, Biserica îl cinsteşte pe Sfântul Ioan Scărarul, unul dintre cei mai mari asceţi, pe care Biserica, vorbind despre ei, îi numeşte „îngeri pământeşti şi oameni cereşti”.

Aceşti mari asceţi au fost oameni nemaipomeniţi. Ei au supus toate lucrurile; fiarele sălbatice li s-au supus de bunăvoie şi degrabă. Pentru ei, nu existau boli cărora să nu le găsească leacul. Au mers pe ape ca pe pământ uscat; toate elementele telurice li s-au supus, pentru că ei au trăit în credinţa lui Dumnezeu şi au avut puterea harică de a birui legile naturii pământeşti. Un astfel de ascet a fost Sfântul Ioan Scărarul.

El a fost supranumit „al Scării” (Climacus) pentru că a scris o lucrare nemuritoare, „Scara dumnezeiescului urcuş”. În această lucrare, vedem cum, cu ajutorul a 30 de trepte, creştinul se ridică treptat de jos către înălţimile desăvârşirii spirituale absolute. Vedem cum o virtute duce către alta, pe măsură ce omul se înalţă din ce în ce mai sus şi în final ajunge la acea înălţime unde sălăşluieşte cununa virtuţilor, care este numită „iubirea creştină”.

Sfântul Ioan Scărarul a scris această operă nepieritoare în special pentru monahi, dar în trecut „Scara” sa a fost întotdeauna o lectură preferată în Rusia de către orice râvnitor al vieţii cucernice, chiar dacă nu era monah. În carte, Sfântul arată desluşit cum se trece de la un pas la următorul.

Ţine minte, suflete creştin, că acest dumnezeiesc urcuş îi este neapărat necesar oricui doreşte să îşi izbăvească sufletul în viaţa de veci.

Când aruncăm în sus o piatră, ea urcă până în momentul când forţa ce a propulsat-o încetează să mai acţioneze. Atât timp cât forţa acţionează, piatra se deplasează din ce în ce mai sus în ascensiunea sa, depăşind forţa gravitaţională. Dar când această forţă se consumă şi încetează să acţioneze, atunci, după cum ştiţi, piatra nu rămâne suspendată în aer. Imediat, ea începe să cadă, şi cu cât înaintează, cu atât se măreşte viteza căderii sale. Aceasta, numai dacă ne gândim numai la legile fizice ale gravitaţiei.

La fel este şi în viaţa spirituală. Pe măsură ce creştinul înaintează succesiv, forţa lucrărilor duhovniceşti şi ascetice îl înalţă. Domnul nostru Iisus Hristos a spus: „Siliţi-vă să intraţi prin poarta cea strâmtă” (Luca 13, 24). Aceasta înseamnă că creştinul trebuie să fie un ascet. Nu numai călugării, ci fiecare creştin. Fiecare creştin trebuie să îndure suferinţe pentru sufletul şi viaţa sa. Trebuie să îşi îndrepte viaţa pe calea creştină, şi să îşi cureţe sufletul de toată mizeria şi toate gunoaiele.

Acum, dacă creştinul ce urcă această scară a desăvârşirii spirituale prin luptele şi nevoinţele sale ascetice, încetează această lucrare şi osteneală ascetică, sufletul său nu va rămâne în starea cea dintâi; ci, precum piatra, se va prăbuşi la pământ. Va cădea din ce în ce mai repede până când, într-un final, dacă omul nu îşi vine în simţiri, se va prăvăli în străfundurile iadului.

Este necesar să ne amintim acest lucru. Oamenii uită că drumul creştinătăţii este cu adevărat o lucrare ascetică. Duminica trecută, am auzit cum Domnul a spus: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.” (Marcu 8, 34). Domnul a accentuat acest lucru spre a ne atrage atenţia. De aceea, creştinul trebuie să fie cel ce îşi ia crucea, iar viaţa lui, în acelaşi chip, trebuie să fie o nevoinţă ascetică de purtare a crucii. Oricare ar fi împrejurările vieţii sale, fie că este călugăr sau mirean, nu are importanţă. Şi într-un caz şi în altul, dacă nu se străduieşte să se înalţe, atunci, cu siguranţă, se va scoborî din ce în ce mai jos.

Şi în această privinţă, vai, oamenii au gânduri încâlcite. De pildă, un cleric se nimereşte să vină într-o casă în timpul unui post. Atente şi binevoitoare, gazdele îi oferă mâncare de post şi spun: “Pentru dumneavoastră, mâncare de post, desigur!”. La aceasta, unul dintre ierarhii noştri răspunde de obicei: “Da, sunt ortodox. Dar cine ţi-a dat voie să nu ţii postul?”. Toate posturile Bisericii, toate rânduielile, sunt obligatorii pentru fiecare creştin ortodox. Vorbind despre monahi, asceţi ca Sfântul Ioan Scărarul şi cei ca el au postit mult mai sever decât prevede Biserica; dar aceasta a fost o chestiune legată de osârdia lor spirituală, un exemplu al nevoinţelor ascetice personale. Aceasta Biserica nu o cere de la toată lumea, pentru că nu se potriveşte cu puterea fiecăruia. Dar Biserica pretinde cu adevărat fiecărui ortodox ţinerea posturilor pe care le-a rânduit.

De multe ori am amintit cuvintele Sfântului Serafim, şi încă o dată le voi arăta. Odată a venit la dânsul o mamă ce era îngrijorată cum ar putea aranja cea mai bună cu putinţă căsătorie pentru tânara ei fiică. Atunci când a venit la Sfântul Serafim pentru sfătuire, el i-a spus: „Înainte de orice, asigură-te că acela pe care fiica ta îl va alege ca tovarăş de viaţă respectă posturile. Dacă nu le ţine, atunci nu este creştin, indiferent ce se socoteşte el a fi.” Vedeţi cum cel mai mare sfânt al bisericii ruse, Sfântul Serafim de Sarov, un om care, mai bine ca noi, a ştiut ce este Ortodoxia, a vorbit despre posturi?

Să reţinem acest lucru. Sfântul Ioan Scărarul a descris scara dumnezeiescului urcuş; atunci să nu uităm că fiecare creştin trebuie să o urce. Marii asceţi au înaintat precum vulturii zburători întru cele înalte, noi de-abia ne mişcăm. Să nu uităm că, de nu ne vom osteni să ne îndreptăm pe noi înşine şi vieţile noastre, atunci vom conteni suirea noastră şi, mai mult ca sigur, vom începe să cădem. Amin.

Mitrop.Filaret (Voznesensky) de New York (1903-1985) , ierarh al ROCOR

din St.John Climacus, “The Ladder of Divine Ascent”, Boston, Holy Transfiguration Monastery, 1978, pp.xxxi-xxxiii

Traducere: A 

Sursa internet: St.Nicholas Russian Orthodox Church, McKinney, Texas

Fotografia mitrop.Filaret: OCIC

 

Cu mulţumiri părintelui Seraphim Holland

 

 • Într-o predică la Duminica a patra din Postul Mare, părintele Nicolae Steinhardt se opreşte asupra uneia din pericopele evanghelice de azi şi face câteva consideraţii pe marginea răspunsului tatălui la mustrarea Domnului: “Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”. Am găsit-o pe internet pe pagina parohiei “Sfântul Ioan” din Vălenii de Munte

Cuviosul Serafim de Sarov către cuviosul Timon Nadeivski

Primind binecuvântarea Cuviosului Serafim de Sarov, căruia Cuviosul Timon i s-a adresat pentru sfat şi povăţuire, el s-a instalat în pustiul Nadeivskaia în primăvara anului 1825. Nevoitorul de la Sarov i s-a adresat cu cuvintele: “Seamănă, părinte Timon, seamănă peste tot grâul încredinţat ţie . Seamănă pe pământ bun, seamănă şi pe nisip, seamănă pe piatră, seamănă pe drum, seamănă în răbdare; tot va încolţi undeva şi va creşte, şi rod va aduce, chiar dacă nu prea devreme”. *

♦

În aprilie 1832, cu părul cărunt, mergând pe jos, parcurgând distanţe considerabile, Cuviosul Timon a venit la Sarov. După discuţia care a durat toată noaptea, Sfântul Serafim, conducându-l pe ucenicul său, a spus: ” Domnul să te binecuvânteze pe tine şi calea ta, dragul meu părinte Timon. Iartă-mă!  Cred cu tărie că ne vom vedea în veşnicie. Pentru Dumnezeu, fii tare în credinţă, nu slăbi în nevoinţele tale şi păstrează pravila conform rânduielilor Sfinţilor Părinţi”. 

***, Cu voce părintească, editura Platytera, colecţia Isihasm, Bucureşti, 2005

 

* Sow, Father Timon, sow the corn you are given, sow it everywhere and whenever you can. Sow it in the good soil, sow it on the sand, sow it on the rock, by the wayside and among the thorns. There is always hope that a seed may germinate and grow and bear fruit, even it is only after some time. Do not bury the talent you are given but put it in the bank to gain interest.

Valentine Zander, St.Seraphim de Sarov, St Vladimir’s Seminary Press

 

Cu mulţumiri editurii Platytera pentru îngăduinţa de a publica fragmente din carte.