gânduri

Mică Filocalie

 

            „Valeriu continua să fie preocupat de viaţa sa lăuntrică. Un subiect la care cugeta îndelung era conştiinţa păcatului. Spunea:

-Este foarte greu omului să-şi recunoască păcatul, dar este evident că suntem păcătoşi şi setea noastră de curăţie şi adevăr nu poate fi satisfăcută decât prin zdrobirea păcatului. Viaţa veşnică începe în sufletele smulse păcatului. Cine crede cu adevărat în Dumnezeu va ajunge la conştiinţa păcatului, cine nu crede în Dumnezeu rămâne prizonier eului său, orgoliului şi păcatului său. Prin eul meu, eu sunt cel mai mare duşman al meu. Dacă eul nu moare, nu ne putem naşte din nou în Hristos şi rămânem în păcatul mândriei. Mândria l-a făcut pe om să se vrea Dumnezeu, împotriva evidentei sale nedesăvârşiri şi mai cu seamă împotriva faptului că noi, oamenii, suntem cu toţii muritori. Un Dumnezeu nedesăvârşit şi supus morţii e un fals Dumnezeu. Conştiinţa păcatului nu este bigotism ori obscurantism, ci luciditate şi înţelepciune. Întreaga educaţie a omului depinde de felul în care funcţionează conştiinţa păcatului. Numai omul care trăieşte în faţa lui Dumnezeu are adevărata măsură a sa, a lumii şi a vieţii.

 

            Cum printre cei care-l ascultau erau şi tineri care nu cunoşteau în profunzime duhul Ortodoxiei, spre a se face mai bine înţeles, adăuga:

            -Umilinţa şi pocăinţa nu sunt scopuri ale creştinismului, ci mijloace, nu sunt esenţa vieţii creştine, căci a fi creştin înseamnă a avea însufleţirea doririlor sfinte şi bucuria de a trăi. De asemenea, lepădarea de sine nu este depersonalizare, abandonare şi resemnare, ci este pasul necesar naşterii în viaţa cea adevărată, în duh. Nu ne caracterizează negaţia, ci afirmarea. Căci viaţa veşnică nu se dă celor învinşi, resemnaţi şi fricoşi, ci celor puternici şi curajoşi. Nu vor birui cei căldicei, ci cei ce vor învinge fiara apocaliptică. Intraţi deci pe poarta pocăinţei cu râvnă, aşteptând să se nască în voi Împărăţia Duhului Sfânt. Să plângem până ce ni se vor da lacrimi pentru curăţirea lumii. Nu vă fie frică de umilinţă, nici de mărturisirea păcatelor, ci credeţi că prin ele veţi fi purtătorii adevăratei lumini. Să luăm seama la Mântuitorul Hristos, la îndrăzneala cu care El a prăbuşit o lume şi a ridicat alta, la desăvârşirea pe care ne-a lăsat-o ca pildă – şi aşa să-L urmăm!

 

            Despre importanţa conştiinţei păcatului în viaţa socială spunea:

            -Conştiinţa păcatului nu se reduce la desfrânare, lăcomie, agonisire, ucidere ori alte fapte asemănătoare, mai mult, nu este nici numai restabilirea orânduirii lăuntrice a omului, ci este lupta împotriva începătoriilor şi stăpâniilor întunericului, care ţin în beznă şi robie neamurile lumii întregi. Cu alte cuvinte, lupta fiecăruia trebuie să contribuie la realizarea unei autentice orânduiri creştine a lumii. Nu eşti creştin dacă ai fost botezat, mergi la biserică, dar vieţuieşti după principiile societăţii egoiste, imorale, materialiste în care trăieşti. Trebuie să devii creştin în toate aspectele vieţii tale de zi cu zi şi prin aceasta să încreştinezi şi lumea din jurul tău. Dar nu se poate ajunge aici prin studii intelectuale, ci prin trăirea în duh, prin lupta de fiecare clipă cu păcatul făcut, apoi cu păcatul vorbit, apoi cu păcatul gândit. Înainte de a ne lupta cu păcatele lumii trebuie să urâm păcatele, prostia, suficienţa şi moleşeala sufletelor şi minţilor creştinilor, căci tocmai adormirea conştiinţei creştine a dat frâu liber impertinenţei ateiste.”

 din Ioan Ianolide,  „Întoarcerea la Hristos-document pentru o lume nouă” , ediţie îngrijită la Mânăstirea Diaconeşti , cu un cuvânt înainte de Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Editura Christiana, Bucureşti, 2006, cu acordul editurii

Când te îndrepţi către Domnul în rugăciune, să fii în gînduri ca o furnică, ca un şarpe al pământului, ca un viermişor, ca un copil gângav. Nu Îi vorbi filozofic sau pretenţios, ci abordează-L cu o atitudine de copil.

Sf.Isaac Sirul

Daca vrem cu adevărat să fim bineplăcuţi lui Dumnezeu şi să ne împrietenim cu prietenia cea prea fericită, să înfăţişăm mintea noastră, goală, lui Dumnezeu, netârând cu ea din veacul de acum nici un meşteşug, nici gând, nici născocire mincinoasă (sofismă), nici apărare, chiar de-am fi învăţat toată înţelepciunea lumii. Căci Dumnezeu se întoarce de la cei ce se apropie îngrăşaţi până la umflare de slava deşartă.

Cuviosul Ioan Carpatiul†

În rugăciunea noastră să aducem ca jertfă lui Dumnezeu căldura minţii şi strigătul inimii, nu arătarea trupului şi strigătele. Rugăciunea să fie făcută cu evlavie, cu inimă sfâşiată de durere, cu lacrimi şi în tăcere.

Poate să clocotească mânia, uşor se potoleşte în rugăciune; poate să ardă cu flăcări pofta, uşor se stinge prin rugăciune; poate să roadă pe cineva la inimă invidia, fără greutate este alungată afară de rugăciune.

Puternică armă este rugăciunea, dacă se rosteşte necontenit şi dacă este lipsită de slava deşartă.

 Sf.Ioan Gură de Aur†

 

Este necesar să ne rugăm cu evlavie, fiindcă noi singuri, fără ajutorul lui Dumnezeu, nu avem puterea să învingem ispitele.[...]Rugăciunea este lucrul cel mai simplu şi, în acelaşi timp, cel mai dificil.

Sfântul Ioan de Krondstadt‡

 

Unde se termină rugăciunea, începe păcatul.

Sfântul Efrem Sirul‡

† ***, Florilegiu filocalic, editura Herald, 2003 , cu acordul editurii

‡ pagina mânăstirii “Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, Comăneşti, Bacău

Trebuie să luăm toate măsurile pentru a ne păstra pacea sufletească şi a nu ne tulbura de jignirile de la alţii; pentru aceasta, trebuie să ne străduim în tot chipul a ne înfrâna mânia şi a ne păzi mintea şi inima, prin mijlocirea luării-aminte, de mişcările cele necuviincioase.

Trebuie să îndurăm cu inimă bună jignirile de la alţii şi să ne deprindem a avea o asemenea aşezare a duhului de parcă jignirile nu ar ţinti în noi, ci în alţii. Această îndeletnicire poate aduce inimii omeneşti linişte şi o poate face locaş al lui Dumnezeu Însuşi. Iar dacă nu puteţi să nu vă tulburaţi, cel puţin trebuie să vă ţineţi limba, după cuvântul Psalmistului: ‘tulburatu-m-am şi n-am grăit’ (Ps.76, 4).

Pentru a ne păstra pacea sufletească trebuie să ne străduim în tot chipul a nu-i osândi pe alţii. Prin neosândire şi prin tăcere se păstrează pacea sufletească: atunci când omul petrece într-o asemenea aşezare, primeşte descoperiri dumnezeieşti.

Pentru a ne păstra pacea sufletească trebuie să intrăm mai des în noi înşine şi să ne întrebăm: unde sunt?

din Sfântul Serafim de Sarov, Rânduieli de viaţă creştină, editura Sophia, 2007 (fragmente reproduse cu acordul editurii)

«Precum atunci când scoatem apă din fântână se întâmplă ca, fără să ne dăm seama, să scoatem şi unele animale numite broaşte, tot astfel atunci când lucrăm virtuţile deseori amestecăm cu dânsele în mod inconştient şi făptuirea unor patimi, ca spre pildă: lăcomia pântecelui se împleteşte cu primirea de străini, desfrânarea cu dragostea, viclenia cu dreapta judecată, răutatea cu priceperea, iar viclenia, încetineala, lenevia, împotrivirea în cuvânt, prea marea încredere în dreptatea faptelor proprii şi neascultarea cu blândeţea; încrederea în ştiinţa proprie cu tăcerea; mândria cu bucuria; lenea cu nădejdea; osândirea iarăşi cu dragostea; trândăvia şi lenevia cu liniştea; asprimea cu fecioria; încrederea în sine cu smerenia; iar slava deşartă este ca o băutură de obşte sau mai degrabă venin, ce se răspândeşte peste toate virtuţile amintite.»

Ioan Scărarul, Scara Raiului, ed.a V-a, traducere, introducere şi note de mitropolit Nicolae Corneanu, Editura “Învierea”, Arhiepiscopia Timişoarei, 2004

« Doamne,  ce  bine  e  să  fii  oaspetele  zidirii  Tale:  vântul  bine  înmiresmat,  munţii  care  tind  spre  cer,  apele  ca  nişte  oglinzi  nemărginite  în  care  se răsfrâng  aurul  razelor  şi  curgerea  lină  a norilor.  Întreaga  fire  şopteşte  tainic,  toată  e  plină  de  mângâiere,  păsările  şi  dobitoacele  poartă  pecetea iubirii  Tale.  Binecuvântat  este  pământul  cu  frumuseţea  cea  degrab  trecătoare  care  deşteaptă  dorul  de  veşnicul  locaş  unde  întru  nestricăcioasa  frumuseţe  se  aude  cântarea:  Aliluia! »

Condacul II din Acatistul de mulţumire - “Slavă lui Dumnezeu pentru toate”  [*]

[*] Scris de mitropolitul Trifon ( prinţul Boris Petrovich Turkestanov, +1934)  , dar atribuit protopresbiterului-martir Grigorie Petrov (+1942,  într-o închisoare sovietică), probabil pentru că s-a găsit între efectele acestuia. Imn de slavă lui Dumnezeu de o deosebită frumuseţe compus în mijlocul celor mai teribile suferinţe. Titlul său reproduce ultimele cuvinte rostite în exil de Sf.Ioan Gură de Aur , Doxa to theo panton eneken