gânduri

Mică Filocalie

 

            „Valeriu continua să fie preocupat de viaţa sa lăuntrică. Un subiect la care cugeta îndelung era conştiinţa păcatului. Spunea:

-Este foarte greu omului să-şi recunoască păcatul, dar este evident că suntem păcătoşi şi setea noastră de curăţie şi adevăr nu poate fi satisfăcută decât prin zdrobirea păcatului. Viaţa veşnică începe în sufletele smulse păcatului. Cine crede cu adevărat în Dumnezeu va ajunge la conştiinţa păcatului, cine nu crede în Dumnezeu rămâne prizonier eului său, orgoliului şi păcatului său. Prin eul meu, eu sunt cel mai mare duşman al meu. Dacă eul nu moare, nu ne putem naşte din nou în Hristos şi rămânem în păcatul mândriei. Mândria l-a făcut pe om să se vrea Dumnezeu, împotriva evidentei sale nedesăvârşiri şi mai cu seamă împotriva faptului că noi, oamenii, suntem cu toţii muritori. Un Dumnezeu nedesăvârşit şi supus morţii e un fals Dumnezeu. Conştiinţa păcatului nu este bigotism ori obscurantism, ci luciditate şi înţelepciune. Întreaga educaţie a omului depinde de felul în care funcţionează conştiinţa păcatului. Numai omul care trăieşte în faţa lui Dumnezeu are adevărata măsură a sa, a lumii şi a vieţii.

 

            Cum printre cei care-l ascultau erau şi tineri care nu cunoşteau în profunzime duhul Ortodoxiei, spre a se face mai bine înţeles, adăuga:

            -Umilinţa şi pocăinţa nu sunt scopuri ale creştinismului, ci mijloace, nu sunt esenţa vieţii creştine, căci a fi creştin înseamnă a avea însufleţirea doririlor sfinte şi bucuria de a trăi. De asemenea, lepădarea de sine nu este depersonalizare, abandonare şi resemnare, ci este pasul necesar naşterii în viaţa cea adevărată, în duh. Nu ne caracterizează negaţia, ci afirmarea. Căci viaţa veşnică nu se dă celor învinşi, resemnaţi şi fricoşi, ci celor puternici şi curajoşi. Nu vor birui cei căldicei, ci cei ce vor învinge fiara apocaliptică. Intraţi deci pe poarta pocăinţei cu râvnă, aşteptând să se nască în voi Împărăţia Duhului Sfânt. Să plângem până ce ni se vor da lacrimi pentru curăţirea lumii. Nu vă fie frică de umilinţă, nici de mărturisirea păcatelor, ci credeţi că prin ele veţi fi purtătorii adevăratei lumini. Să luăm seama la Mântuitorul Hristos, la îndrăzneala cu care El a prăbuşit o lume şi a ridicat alta, la desăvârşirea pe care ne-a lăsat-o ca pildă – şi aşa să-L urmăm!

 

            Despre importanţa conştiinţei păcatului în viaţa socială spunea:

            -Conştiinţa păcatului nu se reduce la desfrânare, lăcomie, agonisire, ucidere ori alte fapte asemănătoare, mai mult, nu este nici numai restabilirea orânduirii lăuntrice a omului, ci este lupta împotriva începătoriilor şi stăpâniilor întunericului, care ţin în beznă şi robie neamurile lumii întregi. Cu alte cuvinte, lupta fiecăruia trebuie să contribuie la realizarea unei autentice orânduiri creştine a lumii. Nu eşti creştin dacă ai fost botezat, mergi la biserică, dar vieţuieşti după principiile societăţii egoiste, imorale, materialiste în care trăieşti. Trebuie să devii creştin în toate aspectele vieţii tale de zi cu zi şi prin aceasta să încreştinezi şi lumea din jurul tău. Dar nu se poate ajunge aici prin studii intelectuale, ci prin trăirea în duh, prin lupta de fiecare clipă cu păcatul făcut, apoi cu păcatul vorbit, apoi cu păcatul gândit. Înainte de a ne lupta cu păcatele lumii trebuie să urâm păcatele, prostia, suficienţa şi moleşeala sufletelor şi minţilor creştinilor, căci tocmai adormirea conştiinţei creştine a dat frâu liber impertinenţei ateiste.”

 din Ioan Ianolide,  „Întoarcerea la Hristos-document pentru o lume nouă” , ediţie îngrijită la Mânăstirea Diaconeşti , cu un cuvânt înainte de Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Editura Christiana, Bucureşti, 2006, cu acordul editurii

Când te îndrepţi către Domnul în rugăciune, să fii în gînduri ca o furnică, ca un şarpe al pământului, ca un viermişor, ca un copil gângav. Nu Îi vorbi filozofic sau pretenţios, ci abordează-L cu o atitudine de copil.

Sf.Isaac Sirul

Daca vrem cu adevărat să fim bineplăcuţi lui Dumnezeu şi să ne împrietenim cu prietenia cea prea fericită, să înfăţişăm mintea noastră, goală, lui Dumnezeu, netârând cu ea din veacul de acum nici un meşteşug, nici gând, nici născocire mincinoasă (sofismă), nici apărare, chiar de-am fi învăţat toată înţelepciunea lumii. Căci Dumnezeu se întoarce de la cei ce se apropie îngrăşaţi până la umflare de slava deşartă.

Cuviosul Ioan Carpatiul†

În rugăciunea noastră să aducem ca jertfă lui Dumnezeu căldura minţii şi strigătul inimii, nu arătarea trupului şi strigătele. Rugăciunea să fie făcută cu evlavie, cu inimă sfâşiată de durere, cu lacrimi şi în tăcere.

Poate să clocotească mânia, uşor se potoleşte în rugăciune; poate să ardă cu flăcări pofta, uşor se stinge prin rugăciune; poate să roadă pe cineva la inimă invidia, fără greutate este alungată afară de rugăciune.

Puternică armă este rugăciunea, dacă se rosteşte necontenit şi dacă este lipsită de slava deşartă.

 Sf.Ioan Gură de Aur†

 

Este necesar să ne rugăm cu evlavie, fiindcă noi singuri, fără ajutorul lui Dumnezeu, nu avem puterea să învingem ispitele.[...]Rugăciunea este lucrul cel mai simplu şi, în acelaşi timp, cel mai dificil.

Sfântul Ioan de Krondstadt‡

 

Unde se termină rugăciunea, începe păcatul.

Sfântul Efrem Sirul‡

† ***, Florilegiu filocalic, editura Herald, 2003 , cu acordul editurii

‡ pagina mânăstirii “Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, Comăneşti, Bacău

 Mânăstirea Turnu este situată pe malul stâng al Oltului, lângă Călimăneşti, într-un loc retras, sub muntele Cozia. Din pliantul mânăstirii am aflat un amănunt interesant: «Denumirea Mânăstirii vine de la un turn masiv, de pe stânca numită “Piscul lui Teofil”, construit în secolul al II-lea de legiunile romane din Castrul Arutela ale cărui ruine se mai văd în Poiana Bivolari, mai jos de actuala hidrocentrală. La început i s-a zis “Schitul de după turn”, apoi “Schitul Turnu”, iar în cele din urmă, “Mânăstirea Turnu”. »

Obştea numără peste 25 de monahi şi fraţi care muncesc, se roagă şi săvârşesc slujbe de o frumuseţe deosebită. Aşezământul vechi imită mânăstirea Cozia veche din apropiere. Slujbele se ţin în lăcaşul cel nou, ridicat între 1893 şi 1901 de episcopul Gherasim Timuş, lăcaş ce poartă hramul “Schimbării la faţă”.

Schitul Turnu a fost întemeiat de cuvioşii sihaştri Daniil duhovnicul şi Misail naccalnicul ( egumen), ale căror chilii săpate în stâncă se văd în curtea mânăstirii.

 • vezi imaginile mărite la flickr

(more…)

De Dieu nous attendons des preuves de son existence, or, Il ne nous donne que de preuves de son amour.

Gilbert Cesbron

În fiecare zi, în fiecare ceas, în fiecare minut Domnul, Ziditorul făpturii, face pe placul tău, omul, în fel şi chip: şi cu soarele îţi luminează, te alintă, şi cu lumina lină a lunii limpezi, şi cu văzduhul care înviorează în chip plăcut, şi cu focul, şi cu apa cea de toată trebuinţa, şi cu plantele cele cu grăunţe, şi cu copacii, şi cu plantele care au rădăcini bune de mâncat, şi cu roadele care zac pe pământ ( şi ce nenumărată mulţime de felurite gusturi plăcute au toate acestea!), şi cu carnea animalelor şi a peştilor şi a păsărilor de tot felul. Dar câte ţesături, câte ţesături ţi-a dăruit Domnul pentru acoperirea şi înveşmântarea trupului tău; câte metale, câte pietre preţioase - pentru împodobirea ta şi a sfintelor biserici! Aşa îţi face Dumnezeu pe plac în tot chipul, spre buna ta fiinţare şi desfătarea ta. Nu eşti tu, oare, îndatorat să Îi faci pe plac, tot spre binele tău - să trăieşti după conştiinţă şi după Legea lui Dumnezeu, după poruncile şi rânduielile Lui, după Evanghelia Lui, după cum îţi arată maica ta cea duhovnicească - dumnezeiasca Biserică? El nu are nevoie de nimic dintru ale tale, ci cere să Îi faci pe plac tot pentru tine însuţi, pentru că în aceasta se cuprinde viaţa ta, tihna ta, lumina ta, puterea ta, bucuria ta, fericirea ta. ‘Părăsiţi nebunia, şi veţi trăi’ (Pilde 9, 6¹).

din Sfântul Ioan de Kronstadt, Ultimele însemnări, editura Sophia, Bucureşti, 2006 ( cu acordul editurii)

¹“Părăsiţi neînţelepciunea ca să rămâneţi cu viaţă şi umblaţi pe calea cea dreaptă a priceperii!” 

Trebuie să luăm toate măsurile pentru a ne păstra pacea sufletească şi a nu ne tulbura de jignirile de la alţii; pentru aceasta, trebuie să ne străduim în tot chipul a ne înfrâna mânia şi a ne păzi mintea şi inima, prin mijlocirea luării-aminte, de mişcările cele necuviincioase.

Trebuie să îndurăm cu inimă bună jignirile de la alţii şi să ne deprindem a avea o asemenea aşezare a duhului de parcă jignirile nu ar ţinti în noi, ci în alţii. Această îndeletnicire poate aduce inimii omeneşti linişte şi o poate face locaş al lui Dumnezeu Însuşi. Iar dacă nu puteţi să nu vă tulburaţi, cel puţin trebuie să vă ţineţi limba, după cuvântul Psalmistului: ‘tulburatu-m-am şi n-am grăit’ (Ps.76, 4).

Pentru a ne păstra pacea sufletească trebuie să ne străduim în tot chipul a nu-i osândi pe alţii. Prin neosândire şi prin tăcere se păstrează pacea sufletească: atunci când omul petrece într-o asemenea aşezare, primeşte descoperiri dumnezeieşti.

Pentru a ne păstra pacea sufletească trebuie să intrăm mai des în noi înşine şi să ne întrebăm: unde sunt?

din Sfântul Serafim de Sarov, Rânduieli de viaţă creştină, editura Sophia, 2007 (fragmente reproduse cu acordul editurii)