aprilie 27, 2009

La mânăstirea Brâncoveni

Posted in Mânăstiri, pelerinaje tagged Anufiana, bolnita, Brancoveanu, brancoveni, Caracal, Dalhauti, icoana, izvor, Izvorul Tamaduirii, Maica Domnului, manastirea Brancoveni, Matei basarab, mânăstire, pelerinaj, Slatina la 6:55 pm de adria74

26 martie 2009

25 de kilometri de Caracal, pe drumul care duce către Drăgăşani, un indicator ne ghidează în dreapta, către mânăstirea Brâncoveni, aflată în apropiere, la numai 1 km de şosea. Mânăstirea nu este însă vizibilă de la şosea decât cu greu, este ascunsă după coline. Drumul trece printr-o livadă de pruni ce trebuie să fie tare frumoasă când sunt înfloriţi pomii. Noi avem însă surpriza să vedem în livadă un fazan frumos colorat, pe care reuşesc să îl surprind cu aparatul de fotografiat. Drumul şerpuit coboară puţin şi zărim mânăstirea cu paraclisul şi lacurile ei. Ajungem acolo în faptul serii. E prima dată când îi calc pragul. Maica Domnului Orantă străjuieşte mânăstirea reprezentată pe fronton. Intrarea este boltită şi conturată de o iederă căţărătoare. Deasupra uşii de la intrare din poarta de lemn ne întâmpină o altă icoană cinstită a Maicii Domnului cu Pruncul. Deîndată ce păşim înăuntru vedem mulţime de măicuţe îngrijindu-se să planteze flori în curtea mânăstirii. Mai pretutindeni sunt afişate diverse cuvinte duhovniceşti. Pangarul ne aşteaptă cu uşa deschisă. Mie îmi place să zăbovesc mai mult. Luăm pliantul, vederi şi câteva cărţi. Maica ce avea ascultare acolo ne întreabă dacă suntem aici pentru prima dată şi după ce îi confirmăm ne îndeamnă binevoitoare să ne închinăm la icoana făcătoare de minuni din biserica mare şi să luăm apă tămăduitoare de la izvorul din curte. Se spune că însuşi domnitorul Matei Basarab, născut în Brâncoveni, s-a vindecat cu apa lui. Am găsit un scurt articol ce relatează această legendă: Legenda Izvorului Tămăduirii de la Mănăstirea Brâncoveni . Am luat şi noi apă pentru cei ai casei şi am aruncat o privire în grădina care adăposteşte paraclisul -din păcate închis- , o troiţă şi mormintele unor monahii. Era destul de târziu pentru noi şi nu m-am mai aventurat să văd şi lacurile. Aşa că ne întoarcem în curtea principală. În coridorul dintre cele două curţi ne atrag atenţia câteva cuvinte din testamentul unui domnitor creştin: „Doamne, numai Tu singur ştii ce a fost în inima mea. Nici eresurile cele înşelătoare, nici focul vârstei tinereşti n-au putut-o sminti, ci am întărit-o pe piatra care este Însuşi Hristos, pe a Căruia Cruce de-a pururi îmbrăţişată la piept ţinând, viaţa mea am închinat-o, având nădejde nesmintită printr-însa la Părintele veacurilor, prin care pe toţi vrăjmaşii am gonit şi am înfrânt.” Sfântul Ştefan cel Mare. În fine, intrăm şi ne închinăm în biserica cea mare, văruită în alb. Ne rugăm la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Se cheamă Povăţuitoarea şi este copiată după icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Dălhăuţi-Vrancea, „Anufiana”. I se spune aşa de la numele monahului ce a adus-o de la Constantinopol sau Ierusalim, Anufie. Se întâmpla în secolul XV, când monahul Anufie o aducea spre ţară. Originile icoanei nu sunt cunoscute. Se presupune că ar data din perioada iconoclasmului sau că ar fi fost zugrăvită de însuşi Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, ori că a avut ca model una din icoanele pictate de acesta. În drum spre ţară, Anufie cade în mâinile turcilor, ce taie cu iataganele sfânta icoană şi o aruncă într-un grajd. Ca şi cum ar fi vie, din icoană ţâşneşte sânge. Mai mult, caii din grajd se muşcă, se lovesc şi nu lasă niciun îngrijitor să se apropie de ei. Mor, oameni şi animale. Anufie încearcă să recupereze icoana, dar nu îi convinge pe turci, care îl dau pe mâna unui călău. Acesta este însă un român robit şi îi salvează viaţa. Anufie merge către ţară, fără icoană. Se spune însă că a văzut-o ieşind dintre valurile Mării Negre, miraculos, şi o duce la mânăstirea Dălhăuţi, unde săvârşeşte şi astăzi nenumărate minuni. În 1952, când mânăstirea Brâncoveni se redeschide ca mânăstire de maici (viaţa monahală fusese întreruptă la sfârşitul secolului al XIX-lea, urmare a secularizării averilor mânăstireşti din 1864), vine ca preot slujitor un părinte de la mânăstirea Dălhăuţi, ce aduce şi copia icoanei sale dragi. „Ea aduce tămăduire, uşurare şi ajutor tuturor celor care se roagă cu credinţă şi cu inimă curată Maicii Domnului, căutând cele de folos mântuirii sufletelor lor” , citim în istoricul icoanei. Ne închinăm şi la icoana Brâncovenilor martirizaţi şi ieşim în pridvor, unde sunt înmormântaţi preotul Radu Şapcă din Celei, stareţ al mânăstirii, participant la revoluţia de la 1848, preotul Gheorghe, stareţul Teodosie de Trapezunt şi jupâniţa Calea, străbunica lui Matei Basarab.

Mă folosesc de istoric ca să aflu mai multe. Astfel găsim începuturile vieţii monahale aici cu mult înainte de 1494, când mânăstirea a fost refăcută de boierii Craioveşti. Jupâniţa Calea a fost cea care a construit în 1570 o bisericuţă de lemn, pe locul actualului paraclis. Între 1634 şi 1640, Matei Basarab împreună cu nepotul său Preda Brâncoveanu, bunicul Sf.Constantin Brâncoveanu, refac mânăstirea. De atunci se păstrează turnul-clopotniţă, pivniţele boltite şi zidul de apărare. Preda Brâncoveanu îşi va găsi şi locul etern de odihnă aici, împreună cu alţi membri ai familiei Brâncoveanu: Barbu, fratele domnitorului, doamna Stanca şi Papa Brâncoveanu, părinţii săi.

Piatra de temelie a actualei biserici mari a fost pusă de fiii mai mari ai Sf.Constantin Brâncoveanu, Constantin şi Ştefan, în 1699, pe locul celei vechi, pe care o dărâmă din temelii. Biserica a fost ridicată foarte repede, în două luni. Are formă de cruce. Uşa de stejar şi ancadramentul din marmură al ei au fost sculptate remarcabil în stil brâncovenesc de artistul italian Giorgio Levino Pessena, care este înmormântat în localitatea Brâncoveni. În 1700 este ridicat şi paraclisul, ce va fi pictat în stil bizantin de meşteri din Şcoala de la Hurezi, sub îndrumarea artistului grec Constantinos. Pictura este valoroasă şi se păstrează şi astăzi. Destinaţia iniţială a paraclisului va fi de bolniţă (infirmerie).

În perioada brâncovenească sfântul lăcaş cunoaşte maxima lui înflorire, ridicându-se la statutul de lavră cu schiturile Robăneşti (Vlaşca), Slătioara – Hurezi (Ocnele Mari) , Mamu şi Târnăviţa.

Suferă stricăciuni în timpul războaielor ruso-turce şi austro-turce, iar între 1721 şi 1727 ajunge chiar să fie transformată în cazarmă austriacă. Este avariată şi în urma cutremurului din 1837, după care biserica mare va fi repictată (1842) în stil neobizantin de către Nicolae Polcovnicul, Matei Cătulescu şi Vasile Mateescu.

Treptat, după secularizarea averilor mânăstireşti, viaţa de obşte încetează, mânăstirea este transformată în ospiciu. Se redeschide ca mânăstire de maici în 1952, cum am amintit mai sus, dar în 1960 maicile sunt evacuate forţat, în urma decretului 410 din 1959, dat de Gheorghiu-Dej, decret prin care călugării şi maicile sub o anumită vârstă erau obligaţi să părăsească mânăstirile. Devine azil de bătrâni apoi rămâne pustie. În 1975 Direcţia Monumentelor Istorice începe lucrările de refacere a caselor domneşti. Apoi, din 1980, vin aici câteva maici de la mânăstirea Clocociov, iar de reînfiinţarea şi restaurarea mânăstirii ( chilii, trapeza, turn-clopotniţă, case domneşti, drumul de la şoseaua principală la mânăstire, cele două biserici, teren agricol, lacuri) se ocupă P.S. Gherasim Cristea, Episcop al Râmnicului, P.S.Calinic Argatu, astăzi Episcop al Argeşului, şi Elena Bărbulescu, o soră a lui Nicolae Ceauşescu.

În fostele case domneşti se organizează un muzeu cu icoane, cărţi bisericeşti, orfevrărie şi veşminte preoţeşti, iar în 1990 se organizează un lapidarium (loc unde se păstrează pietre mari, sculptate sau gravate- basoreliefuri, statui, pietre de mormânt etc.) cu piese – coloane, pietre de mormânt, pisanii- de la lăcaşurile de cult demolate în anii 1986-1987 în Bucureşti: Mân.Văcăreşti, Mân.Sf.Pantelimon şi biserica Sf.Spiridon vechi.

În sala de consiliu a Sfântului Constantin Brâncoveanu este înfăţişat în frescă martiriul Brâncovenilor, de către Vasile Pop-Negreşteanu (1989). În biserica mare se reface pictura între 1993 şi 1998.

Mânăstirea are un atelier de pictură de icoane şi un atelier de croitorie, iar maicile reuşesc să se autogospodărească. Se ocupă şi de apicultură. Mai găsim aici şi o bogată bibliotecă de carte teologică.

Altarul adăposteşte şi alte preţioase odoare: sfinte moaşte şi o bucăţică din lemnul Sfintei Cruci pe care a fost răstignit Mântuitorul. Astfel, sunt păstrate cu cinste sfinte moaşte ale Sf. Apostol Andrei, Sf. Ierarh Nicolae, Sf. Serafim de Sarov, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Dimitrie Izvorâtorul de mir, Sf. Iona de la Kiev, Sf. Sfinţit Mucenic Harambie, Sf. Ierarh Spiridon, Sf. Ierarh Nectarie din Egina, Sf. Mucenic Pantelimon, Sf. Cuvios Andronic de la Kiev, Sfinţilor Mucenici de la Mănăstirea Sf. Sava, Sf. Mare Mucenic Mina, Sf. Paisie Velicikovski, Sf. Muceniţă Chiriachi, Sf. Teofil cel Nebun pentru Hristos, Sf. Cuvios Ioan Iacob Hozevitul, Sf. Cuvios Antonie de la Iezeru, Sfântului cuvios necunoscut, Sfântului Mucenic necunoscut, Sfinţii Mucenici de la Mănăstirea Sf. Teodosie, Sf. 14.000 de prunci ucişi de Irod.