Comoara pocăinţei-Ioan Lindul(2)-2:6

martie 30, 2010

Comoara pocăinţei-Ioan Lindul(2)-2:6

Smerita interpretare a troparelor Marelui Canon al sfântului Andrei Criteanul de către Ioan Lindul, Arhiepiscopul Mirelor(+1796)

Cântarea a doua – Troparul al 6-lea

Întunecatu-mi-am frumuseţea sufletului cu plăcerile poftelor, şi cu totul toată mintea ţărână mi-am făcut.

Sufletul nostru izbăvit de patimi şi îmbrăcat în veşmântul harului sfânt este cea mai frumoasă şi mai minunată zidire a lui Dumnezeu. Sufletul păcătos şi golit de harul sfânt este mai urât chiar şi decât diavolii

Nici cerul nu are printre comorile sale, nici pământul nu ţine în îmbrăţişarea sa ceva mai frumos decât sufletul raţional al omului, care este îmbrăcat în haina prealuminoasă a harului necreat, pe care a croit-o Dumnezeu. Cu cât este soarele mai luminos decât toate celelalte stele de pe cer, cu atât este şi sufletul omenesc, în care sălăşluieşte Sfânta Treime, mai frumos decât toate fiinţele nevăzute. De aceea, nici cerul, cu toate frumuseţile sale, nici pământul plin de comori nu cântăresc cât sufletul unui om. Ce-i foloseşte omului, spune Domnul, să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? (Marcu 8, 36-37).

Sufletul este creaţia care oglindeşte cel mai bine înţelepciunea preaînaltului Dumnezeu. El este icoana vie şi preaminunată a Sfintei Treimi, zugrăvită cu prealuminoasele culori ale luminii sfinte. Sufletul este ca cerul, iar mintea este ca soarele, înţelegerea este ca luna, iar gândurile cele bune sunt ca preafrumoasele stele. Aceasta este Biserica nefăcută de mână omenească, în care sălăşluiesc Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Sufletul este palatul măreţ şi prealuminat al Împăratului ceresc, tronul nepreţuit şi preaîmpodobit, unde şade Domnul a toate, tezaurul virtuţilor Duhului Sfânt şi mireasa preafrumoasă pe care o doreşte Mirele Hristos. Fără a mai lungi vorba, putem spune că sufletul omului este cea mai înaltă şi mai de preţ lucrare a lui Dumnezeu.

Ca un Domn preaînţelept, atotputernic şi preabun, atunci când a creat sufletul, Dumnezeu a pus în el toată înţelepciunea, puterea şi bunătatea Sa, dorind ca el să fie cununa tuturor făpturilor sale văzute şi nevăzute şi dovadă de netăgăduit a iubirii Sale nesfârşite şi a tuturor trăsăturilor Sale sfinte. De aceea, Dumnezeu a zidit sufletul omului la sfârşitul creaţiei, ca pe o icoană vie şi preaminunată a Plămăditorului lumii. Astfel, înainte de crearea omului, a avut loc, am putea spune, „consfătuirea” celor trei Persoane ale Sfintei Treimi. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt lucrează şi iau hotărâri împreună. Şi a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră”(Facerea 1, 26). Acest lucru nu s-a întâmplat şi atunci când au fost create puterile cereşti, adică sfinţii îngeri, ci numai la crearea sufletului raţional şi nemuritor al omului, care se deosebeşte prin măreţie şi prin cinstirea de care se bucură.

Bine am spus la început că nici pe pământ, nici în cer nu există lucru mai de preţ, mai frumos şi mai minunat decât sufletul omenesc care Îl iubeşte pe Dumnezeu, care se supune poruncilor Sale şi este izbăvit de patimi, căci în el sălăşluieşte Preasfânta Treime, aşa cum ne-a încredinţat Iisus: „Dacă mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el” (Ioan 14,23).

Dar sufletul, care este atât de frumos, atât de preţios şi de minunat, atunci când cade în patimile plăcerii trupeşti, când se lasă în voia lucrurilor lumeşti şi a zădărniciei acestei vieţi, se dezgoleşte de harul sfânt şi ajunge, nefericitul, la o asemenea urâţenie, încât mai degrabă aş vedea pentru o mie de ani chipurile înfricoşate ale diavolilor decât un singur ceas chipul acestui suflet.

Şi ca să nu credeţi că exagerez, vă voi spune următorul lucru: înainte să piardă harul sfânt şi să cadă din ceruri, diavolul şi demonii săi erau îngeri preafrumoşi şi preadulci ai lui Dumnezeu. După căderea lor, din îngeri au ajuns atât de urâţi şi de sălbatici, încât până şi apropierea de oamenii osândiţi pentru păcatele lor este pentru aceştia un adevărat iad, o durere nespusă. Dacă diavolii, care au fost la început îngeri preabuni, căzând din harul dumnezeiesc, s-au făcut prearăi şi înfricoşători la chip, cu atât mai mult sufletul omului, care este mai frumos şi decât îngerii, atunci când pierde, prin păcat, veşmântul Duhului Sfânt pe care l-a îmbrăcat la sfântul botez, se face mai îngrozitor, mai sălbatic şi mai respingător chiar şi decât diavolii.

Să ne milostivim, dar, asupra sufletului nostru, prin pocăinţă şi prin mărturisire, înainte să vină moartea. Dacă sufletul ne-a fost murdărit de diavol, sau mai bine zis de patimi iraţionale şi de fapte păcătoase, să îl curăţim noi cu lacrimi fierbinţi de pocăinţă. Dacă frumuseţea icoanei sufletului nostru a dispărut prin faptele noastre viclene, să o reîmprospătăm prin culorile duhovniceşti ale virtuţilor. Dacă gândul ni s-a afundat în noroiul zădărniciei pământeşti, să-l scoatem de acolo şi să-l facem părtaş al moştenirii cereşti, punându-i fără încetare dinainte amintirea morţii, frica iadului veşnic şi dorirea bunătăţilor fericirii viitoare, din care nădăjduim să ne împărtăşim cu harul Hristosului şi Dumnezeului nostru şi cu rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor. Amin.

Comoara pocăinţei, Editura Egumeniţa, Galaţi 2005

Foto: discul ceresc de la Nebra (Saxonia-Anhalt, Germania), probabil cea mai veche reprezentare a cerului descoperită vreodată (1600 î.Hr.)

ER: This is a meditation on the Great Canon of Saint Andrew of Crete, known as the Canon of Repetance, which is sung during Great Lent. In the photo: Nebra (Saxony-Anhalt, Germany) sky disc, the oldest known realistic representation of the cosmos yet found (1600 BC)

Legătură permanentă