Comentariu la Renouveau, S.Mallarmé-Gaston Bachelard

ianuarie 15, 2011

Comentariu la Renouveau, S.Mallarmé-Gaston Bachelard

[…]-În sufletul poetului, fiinţa însăşi creşte şi scade, se deschide şi se închide, coboară şi urcă-coboară adânc pentru a simţi, încet, un elan voit ingenuu care nu datorează nimic forţelor pământului.

II

Putem face sensibilă această dualitate extraordinară a mişcărilor examinând dinamic câteva versuri din sonetul neregulat ‚Renouveau’:

‚Puis je tombe énervé de parfums d’arbres, las.

Et creusant de ma face une fosse à mon rêve,

Mordant la terre chaude où poussent les lilas,

 

J’attends, en m’abâmant, que mon ennui s’élève…’

(În traducerea lui Şerban Foarţă: ‚Şi cad, răpus de-atâtea arome mult prea tari, /Iar visului săpându-i cu propria-mi faţă groapa, /Muşcând din brazda caldă sub lilieci amari, // Mă-ntreb dacă plictisul o să-şi retragă apa…’-Stéphane Mallarmé, Desprimăvărare, în ‚Album de versuri’, Institutul european, Iaşi, 2002, p.49, n.tr.)

Trei versuri şi jumătate încărcate de mişcare pentru a căuta, în final, impulsul unui plictis la urma urmei fără cauze contingente! Să conturăm uşor acest itinerar de coborâre. Trebuie mai întâi să lăsăm să se epuizeze fenomenele iritării noastre pentru a descoperi un fenomen mai profund al dezgustului nostru. Trebuie apoi să acceptăm mişcarea greutăţii noastre, apoi să lucrăm la destinul nostru de apăsare terestră săpând cu gura abisul subteran al viselor noastre. După această lungă şi lentă cădere, după această cădere prolixă, minuţioasă, voit totală, vom simţi inducţia mişcării inverse. Atunci plictisul se înalţă, plictisul ne înalţă. Plictisul dialectizat dinamic îşi relevă rostul.

Doamna Deborah Aish, într-un studiu altfel plin de fineţe (Deborah Amelia Kirk Aish, La métaphore dans l’œuvre de Stéphane Mallarmé, Paris, 1938, p.44), vede în aceste patru versuri o opoziţie între „ideile” de cufundare şi înălţare. Pentru domnia-sa, este vorba de două construcţii paralele, una „susţinută de cuvintele ‚tombe’, ‚creusant’, ‚fosse’, ‚terre’, ‚m’abîmant’ ; cea de-a doua, mai puţin dezvoltată, vine în contrast: ‚rêve’, ‚poussent’, ‚s’élève’ ”. Pentru a trasa bine paralelismul ideilor contrarii, doamna Aish, urmând în privinţa aceasta prejudecata obişnuită, pune automat visul la nivelul unei ‚înălţări’. Ca şi cum n-ar exista vise ale vieţilor subpământene, vise care sapă! Domnia-sa ignoră, de asemenea, unul dintre versurile cele mai terestre, cele mai baudelairiene ale lui Mallarmé:

‚ Et creusant de ma face une fosse à mon rêve.’

Insensibilă la mişcarea dinamică, nu include în paralela ideilor imaginea ‚muşcăturii’. Imagine care are totuşi o singură materie: elementul terestru al lucrurilor, imagine care are totuşi o singură mişcare:coborârea. Dacă nu cumva e vreun muscar, fiinţa care muşcă îşi pleacă voit chipul spre pământ, asupra prăzii sale. „A muşca din brazda caldă”, cum visează Mallarmé, înseamnă a găsi în acelaşă timp ontologia dinamică a muşcăturii şi ontologia terestră a prăzii.

Nu trebuie, credem, să ajungem cu demonstraţia până la ‚creştere’, urmând lecţiile unui geotropism al imaginaţiei. Nu este de la sine înţeles că tot ce creşte se ridică, fie şi acest liliac de aprilie. Şi când te gândeşti că primăvara mallarméană este înainte de toate o nostalgie a iernii lucide, te simţi înclinat să visezi că această ‚creştere’ este încă subpământeană, că are o  viaţă de rădăcină. Încă nu i-a venit vremea să se înalţe. Încă trebuie să ‚aştepte’ şi iar să aştepte în adânc, mai mult, să aştepte adâncindu-se. Mişcarea iniţială a poemului durează până la al doilea hemistih al celui de-al patrulea vers. Analiza ‚mişcărilor’ e revelatoare. Analiza ‚ideilor’ e înşelătoare.

În această aşteptare, fiinţa adâncită îşi va găsi adevărata substanţă, substanţa calmă. Substanţa fiinţei aduse la conştiinţa poetică va fi, la Mallarmé, plictisul, calmul plictis, plictisul pur detaşat de griji şi enervare, „plictis drag mie”(L’Azur, Azurul). Iar acest plictis, în fidelitatea lui substanţială, se va dovedi o realitate dinamică, o conştiinţă blândă de a pluti şi a urca deasupra tentaţiilor unei lumi greoaie.

Astfel poetul ne face să trăim dialectica dinamică a greutăţii şi a plictisului, el ne oferă greutatea şi plictisul ca nişte ‚contrarii’ dinamice, contrarii pe care simpla psihologie a pasiunilor obişnuite le-ar lua drept sinonime. Poezia ne-a sensibilizat dinamic. Poezia, mai fin emoţionantă decât morala, mai fin perspicace decât inteligenţa cea mai intuitivă, ne poartă în punctul central, unde greutatea şi plictisul, schimbându-şi valoarea dinamică, fac fiinţa să freamăte. Aici plictisul nu mai este o sămânţă obscură, aici plictisul capătă tulpină. Ca toate forţele frumoase şi simple, are avânt. Va produce o mare floare rece şi goală, o floare frumoasă fără ostentaţie, vreun nufăr alb, poezie pură înălţată din eleştee letheene în sufletul mallarméean(din l’Azur: ‚Et toi, sors des étangs léthéens […]/ Cher Ennui…’, iar în traducerea lui Şerban Foarţă: ‚Iar tu, Plictis, drag mie, te’nalţă, ca din Lethe, /Din iazuri…’ , n.tr.)

Dialectica dinamică a reveriei mallarméene, în

Gaston BACHELARD, Dreptul de a visa, Editura Univers, 2009

http://www.edituraunivers.ro/Products/102-dreptul-de-a-visa.aspx

Legătură permanentă