Martie 19, 2010

Feel Kunisada

Posted in Capo d'opere, Evenimente, Farmec arhaic tagged , , , , , , la 10:15 pm de adria74

Doar două zile, până duminică, pentru a pătrunde pe tărâmul magic al imaginilor lumii trecătoare create de un reprezentant de seamă al şcolii Utagawa, Kunisada (1786-1865). Îl găsiţi în spaţiul generos al Sălilor Kretzulescu ale Muzeului Naţional de Artă, într-un ambient cât se poate de nimerit. Sunt lucrări din colecţia de artă japoneză a Secţiei de Artă Orientală alese şi scoase la lumină de doamna Carmen Brad, specialist în arta extrem orientală, care a avut salutara iniţiativă de a organiza pe parcursul lunilor precedente şi câteva vizite în care a fost ghid celor veniţi să admire expoziţia. Muzica clasică japoneză din fundal este un fericit complice, discret, pentru gravurile cu suflet în care ne sunt înfăţişate femei frumoase-curtezane şi gheişe-, scene din teatrul kabuki, evenimente istorice sau ilustraţii ale unor scrieri literare.

Este principalul stil de gravură japoneză din epoca Edo (vechea denumire a oraşului Tokyo), ukijo-e, care înseamnă chiar „imagini ale lumii trecătoare”. „…Să trăieşti numai pentru clipa de faţă, să îţi întorci întreaga atenţie numai pentru plăcerile lunii, ale zăpezii, ale cireşilor înfloriţi şi frunzelor de arţar; să cânţi melodii, să bei vin, ne desfătăm doar plutind, alunecând; refuzând să fim mâhniţi, ca un tâlv plutind odată cu şuvoiul râului: aceasta este ceea ce numim lume trecătoare…” (Asai Ryoi, „Poveşti ale lumii trecătoare”, ca.1661).

Expoziţia cuprinde 63 de xilogravuri policrome, aşa-numitele nishiki-e, „imagini de brocart”, unele lucrate împreună cu Hiroshige I, marele peisagist, sau cu Hiroshige II, elevul şi ginerele acestuia din urmă.

Desenator prolific, apreciat de colecţionarii de artă occidentali, Kunisada a influenţat pictorii impresionişti, postimpresionişti sau reprezentanţi ai curentului Art Nouveau . Un exemplu este Gustave Moreau cu a sa Sappho de la Muzeul Victoria şi Albert din Londra.

Este vreme de delectare şi reexaminare, este vreme şi pentru un răgaz îmbucurător în faţa bisericii Kretzulescu, alături de librăriile ortodoxă, Humanitas şi Anthony Frost, mângâiaţi de soare şi poate vizitaţi de porumbei ce gânguresc.

ER: There are two more days an exhibition of Japanese woodcuts from the Edo period (1620-1867)  is open. There are 63 works (nishiki-e, „brocade picture”) of a prolific artist, who inspired also Impressionist, Post-Impressionist and Art Nouveau painters, Utagawa Kunisada. His subjects were beautiful women, the kabuki theater, literary classics and historical subjects. These are the „pictures of the floating world” (ukiyo-e) underlined by Asai Ryoi : „… Living only for the moment, turning our full attention to the pleasures of the moon, the snow, the cherry blossoms and the maple leaves; singing songs, drinking wine, diverting ourselves in just floating, floating; … refusing to be disheartened, like a gourd floating along with the river current: this is what we call the floating world…”

Decembrie 6, 2009

Trandafirul moşului-Iulia Haşdeu

Posted in Farmec arhaic tagged , , , la 12:50 pm de adria74

A fost odată un moş, numit Moş Stan; el era foarte bătrân, dar părea fericit; avea o căsuţă cu o grădiniţă minunată. Dar, minune mare! Moşul nu lucra niciodată, nu făcea niciodată nimic; sta, se plimba sau dormea, dar nu-l vedeai lucrând niciodată.

Ţăranii se gândeau, se socoteau: ce-o fi asta? Nu ştia nimeni. Într-o zi veniră doi băieţi –fiii arendaşului-, Ion şi Vlad şi intrând în grădină îl găsiră pe moş, care se plimba fluierând.

-Ei, bună ziua moşule! Strigară băieţii sărind şi alergând; ce mai faci?

-Mulţumim, băieţi, dar voi ce vreţi?

-O rădăcină de mărar să ne dai, te roagă mama, răspunse Vlad.

-Ei, luaţi cât vreţi, zise moşul fără a se uita la copii.

-Cum, cât vrem? Mama a spus: o rădăcină, noi luăm o rădăcină, mai zise Ion. Haidem să căutăm Vlade, doar om găsi-o noi.

Şi căutând, nu băgară de seamă că Moş Stan se tot învârtea pe lângă o floare, pe lângă un trandafir alb, frumos de-ţi lua ochii. În fine, căutând, Vlad observă că moşul ascundea ceva; se apropie de el, se uită peste umărul lui şi începu să strige:

-Ioane, Ioane, vino iute! Vezi ce trandafir frumos! O, e minunat!

-Taci, păcătosule! răcni moşul dându-i brânci; nu te uita la trandafirul meu că o păţeşti!

-Dar de ce, moşicule? Eu nu-i fac nimic, păcatele mele! Numai m-am uitat la dânsul.

-Fugi de-aci, nărodule, că-ţi dau una!mai strigă moşul înfuriat. Plecaţi, să nu vă mai văd!

-Ei, iete că plecăm! Mai ziseră copiii speriaţi şi plecară-n fuga mare.

Moşul, după ce plecară copiii, se întoarse cu jale spre frumosul trandafir.

-Vai, te-au descoperit, floarea vieţii mele! zise el, ce păcat! Dar dacă te vor fura?

-Nu, răspunse trandafirul, tu eşti un om nebun, un bătrân răutăcios. Eu îţi fac tot binele de care te mulţămeşti astăzi. Fără mine ai fi sărac, ai fi nenorocit; eu îţi dau bogăţie, fericire, sănătate, şi toate acestea cu condiţia să fii bun, blând, să mă ţii la tine în grădină şi să mă uzi de douăsprezece ori pe zi. Tu nu împlineşti niciuna din aceste condiţii; mai întâi nu eşti nici bun, nici blând. Nu dai la săraci, nu faci milostenie; toate le dai pentru bani, cu toate că nu dai niciun ban pe nimic. Mai adineauri chiar, cum te-ai purtat cu băieţii aceia care nu ţi-au făcut nimic?

-Ba, mi-au făcut: s-au uitat la tine!

-Ei, şi ce fac cu asta? Ei m-au privit, m-au admirat, făcutu-ţi-au vreun rău? Ce adică, tu voieşti să nu mă mai vadă nimeni? Pentru ce sunt eu aici atunci? Numai pentru ca să-mi petrec puţinele zile ce mi le-a dat Dumnezeu cu un bătrân anost ca tine? Şi nimeni să nu poată să mă vadă măcar?! Nu, mi s-a urât! O să plec şi o să te las singur.

-Floare rea, tu mă urăşti! Lasă, o să te învăţ eu minte! Strigă moşul supărat. N-o să ai apă diseară.

-Cu atât mai bine, o să mor şi o să scap de tine!

-Of! Îmi vine să te tai în bucăţi!

Moşul era furios; el intră în casă şi nu mai ieşi afară până a doua zi dimineaţă.

Se sculă cam îngrijorat, se temea ca nu cumva floarea să fi plecat. El alergă iute în grădină. Nenorocire! Trandafirul nu mai era acolo! Căută în sus, căută în jos, în zadar! Floarea dispăruse.

Alergă moşul la arendaş, tatăl lui Ion şi al lui Vlad; intră cu o falcă în cer şi cu alta în pământ:

-Mi-aţi luat trandafirul, pungaşilor!

-Ce, moşule, ai înnebunit? Dar de unde până unde, că niciun trandafir n-avem!

-Cum n-aveţi? Haidem în grădină, să vedeţi!

-Haidem!

În mijlocul grădinii se înălţa mândru trandafirul alb al moşului. Vlad şi Ion se jucau pe iarbă.

-Scoateţi-mi trandafirul afară şi daţi-mi-l! strigă moş Stan.

Toţi traseră, puseră toate puterile lor spre a scoate trandafirul, peste putinţă! Atunci, deodată trandafirul dispăru şi în locul lui apăru o frumoasă femeie îmbrăcată în alb şi cu un baston de aur în mână.

-Moşule, zise ea, află că sunt Zâna Florilor; mi-a fost milă de tine şi m-am prefăcut într-un trandafir pentru a te ajuta; da, eu te-am ajutat, însă văzându-te rău, zgârcit şi nemilos iar pe urmă aşa de egoist încât nu vroiai să mă privească nimeni, m-am depărtat de tine şi am venit aici. Şi acum îţi zic adio pentru totdeauna şi îţi făgăduiesc că dacă vei fi bun, milos şi muncitor, voi continua să te protejez chiar din ţara zânelor, unde mă duc.

Iulia Haşdeu

micul meu dar pentru prichindei de Moş Nicolae

Noiembrie 29, 2009

Rugăciunea lui Edighei

Posted in Farmec arhaic, Rugăciuni şi tâlcuiri la rugăciuni tagged , , , , la 5:39 pm de adria74

Dacă tu, Preaputernice, auzi, într-adevăr, rugăciunea aceasta străbună, învăţată din cărţi, ascultă şi gândurile mele. Ele n-au să tulbure taina rugăciunii.

                Stăm, Doamne, aici, în valea Malakumdîceap, lângă groapa pe care am săpat-o pentru Kazangap în loc pustiu  şi sălbatic, pentru că n-am izbutit să-l înmormântăm în cimitirul în care dorea să odihnească, şi din tării ne priveşte şoimul, şi stăm cu palmele deschise, luându-ne rămas bun de la Kazangap. Dacă exişti, Preaputernice, iartă-ne şi primeşte trupul robului tău Kazangap cu îndurare, iar dacă o merită, hărăzeşte-i pace veşnică. Ne-am străduit să facem tot ce ţinea de noi. În rest, facă-se voia ta!

                          __________________________________       

         Şi acum, dacă îmi ridic glasul către tine în acest ceas, ascultă-mă, cât încă mai sunt viu şi gândesc. E drept, oamenii atâta ştiu-să te roage tot timpul: miluieşte-mă, ajută-mă, apără-mă! Prea mult aşteaptă de la tine, şi când li se cuvine, şi când nu. În sinea lui, şi ucigaşul vrea să fii de partea lui. Dar tu taci întruna. Şi, ca oameni ce suntem, ni se pare uneori, mai cu seamă în clipele grele, că numai pentru asta te şi afli tu acolo, în ceruri, ca să taci. Nici ţie nu ţi-e uşor, îmi dau seama, rugile noastre n-au sfârşit şi număr. Dar tu eşti unul singur. În ceasul acesta eu nu cer nimic: vreau doar să-ţi destăinui gândurile mele.

                M-am întristat foarte pentru că cimitirul nostru sfânt, unde odihneşte Naiman-Ana, nu ne va mai primi de-acum încolo osemintele. Şi de aceea eu aş vrea să-mi dorm somnul de veci pe tăpşanul acesta din Malakumdîceap călcat de tălpile lui Naiman-Ana. Iar dacă-i adevărat că, după moarte, sufletul se strămută în altă fiinţă, eu nu m-aş vrea furnică, m-aş vrea un şoim alb, ca să zbor, întocmai ca acesta care se roteşte deasupra noastră, peste întinderea stepei şi să mă satur privind pământul. Asta-i tot ce-mi doresc.

                În faţa acestor tineri îmi rostesc acum testamentul. Dorinţa mea e să fiu îngropat aici. Numai că nu ştiu cine are să se roage la căpătâiul meu. Tinerii de azi nu cred în tine şi nici nu ştiu vreo rugăciune. Pentru că nimeni nu ştie şi nu va afla vreodată dacă exişti cu adevărat. Unii spun că exişti, alţii-că nu exişti. Eu vreau să cred că exişti, că exişti în gândurile mele. Când înalţ rugi spre ceruri, mă rog, de fapt, prin tine, mie însumi, şi-n ceasul acela mi-e dat să gândesc aidoma ţie, Ziditorule. Iată miezul credinţei. Dar ei, cei tineri, nu se gândesc la acest lucru şi dispreţuiesc rugăciunile. Ce-şi vor putea ei spune lor înşile şi altora în marele ceas al morţii? Vrednici sunt de milă. Cum vor să-şi dea seama cât preţuiesc ca oameni, dacă nu-s în stare să-şi înalţe gândurile atât de sus, încât să devină, pentru o clipă, Dumnezeu? Iartă-mă, poate că-ţi iau numele-n deşert. Nici unul dintre ei nu va putea ajunge Dumnezeu: or asta înseamnă că şi tu ai înceta să exişti. Dacă omul nu s-ar putea socoti, în sinea lui, Dumnezeu, un Dumnezeu în stare să-i ocrotească pe oameni, aşa cum ar trebui să-i ocroteşti tu, atunci nici tu, Doamne, n-ai mai exista…Şi eu n-aş vrea să pieri fără urmă…

                Iată rădăcinile tristeţii mele. Să mă ierţi, Doamne, dacă-ţi greşesc. Sunt un om simplu , gândesc aşa cum mă pricep. Acum o să dau glas ultimelor cuvinte din cărţile sfinte, ca să începem îngropăciunea. Binecuvântă pe robii tăi…

O zi mai lungă decât veacul-Cinghiz Aitmatov

Foto: Kalvis Vitolins, Wikimedia Commons

Februarie 25, 2009

Miercurea fără cuvinte (7)

Posted in Farmec arhaic, Great shots tagged , , , , la 6:47 pm de adria74

Astăzi am ales să ilustrez „Miercurea fără cuvinte” cu un montaj de cărţi poştale vechi din Timişoara. Nici cărţile poştale, nici montajul nu îmi aparţin, dar am înţeles că nu este obligatoriu -deşi este de dorit- să fim noi autorii materialelor pe care le propunem.

Cărţile poştale fac parte din colecţia Octavian Leşcu, iar montajul este realizat de southwestro .

Eu am vizitat Timişoara pentru prima dată anul trecut şi păstrez impresii foarte frumoase.

 

„Miercurea fără cuvinte”-25 februarie-„Dulce casă”

Decembrie 23, 2008

Prima felicitare de Crăciun

Posted in Farmec arhaic la 9:23 pm de adria74

firstchristmascard1

Prima felicitare comercială de Crăciun, concepută de John Callcott Horsley pentru prietenul său , Sir Henry Cole, 1843

The First Christmas Card, by Joanne Haug

 

Foto: Wikimedia Commons

Pagina următoare

%d blogeri au apreciat asta: